Acest text a fost scris cu câtva timp în urmă, dar din motive obiective, îl postez doar acum.

Am încercat la începutul acestui set de postări să privesc la răspunsul Yale la „A Common Word” în context mai larg, de vreme ce sunt mai mulți ani de când a fost publicat și inițiativa a fost urmată de mai multe acțiuni.

În postarea care a urmat am arătat că documentul Yale nu este un document cu obiectiv primar teologic ci mai degrabă unul politic, și ca atare nu trebuie faultat pentru ce nu spune. Adevărat, sunt multe lucruri care nu sunt spuse în mod intenționat, și tăcerea nu este întotdeauna de aur, ba chiar uneori vorbește și ea. Documentul alege ce spune și ce nu spune pentru că intenționează să comunice o anumită atitudine sau poziționare, după părerea unora sau altora bună sau rea, dar despre aceasta intenționez să scriu pe viitor. De data aceasta doresc să mă refer doar la ceea ce documentul spune, adică să-l exorcizăm de păcatele de comitere. Măcar că, la drept vorbind, dialogul iscat cu privire la aceste documente nu este unul pur teologic, ci mai degrabă caută căi de conviețuire comună într-o lume globalizată.

Nu cred că trebuie să reinventăm roata ci putem clădi pe ceea ce s-a făcut deja. Probabil un bun punct de plecare este de la prezentările făcute de John Piper și Albert Mohler la ETS. Cei ce doresc să urmărească detaliile ar trebui să urmărească atent următoarele clipuri:

PERSPECTIVA MUSULMANĂ:

 

PERSPECTIVA EVANGHELICILOR CARE AU COMPUS SAU SEMNAT DOCUMENTUL:

 

PERSPECTIVA EVANGHELICILOR CARE SE OPUN DOCUMENTULUI (Piper și Mohler):

 

ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI

Cei ce vor să prindă toate detaliile discuției nu o vor putea face fără a urmări cu atenție videoclipurile. Eu a trebuit să-l urmăresc pe fiecare cel puțin de două ori.

Mă voi referi aici doar la două probleme ridicate de Piper și Mohler. Mi se pare destul de relevant că obiecțiile ridicate atât de Piper cât și de Mohler nu sunt obiecții la afirmațiile imediate ale documentului, ci obiecții la ceea ce se implică în document, ori, atunci când este vorba de implicații, acestea sunt citite diferit de diferite persoane, fiecare după cum preferă – cu mai mult sau mai puțin har.

Piper găsește că cea mai eronată afirmație din documentul Yale este următoarea:

Fără îndoială, și noi ca și voi credem că trebuie să trecem dincolo de „un dialog ecumenic politicos între un grup select de lideri religioși” către a lucra cu grijă împreună la a da o nouă formă relațiilor dintre comunitățile și națiunile noastre, astfel încât acestea să reflecte cu adevărat dragostea noastră comună (sublinierea mea) pentru Dumnezeu și pentru semeni.

Problema pentru Piper nu este atât de mult cu aspectul formal, imediat, al acestei afirmații, ci cu faptul că modul efectiv de trăire a dragostei de Dumnezeu este radical diferit în Coran și în Noul Testament, deci nu există o bază comună între creștinism și Islam în dragostea de Dumnezeu. În Coran, dragostea de Dumnezeu se exprimă în monoteismul radical, care duce la negarea divinității lui Isus Cristos, în timp ce în NT, urmând cuvintele lui Isus din Ioan 5:42 și alte texte, dragostea de Dumnezeu se arată tocmai în primirea lui Isus Cristos. Cine nu-l primește pe Isus Cristos, nu-L iubește pe Dumnezeu. Deci, pentru că musulmanii nu-l primesc pe Isus, ba chiar îl resping explicit, nu există o dragoste comună de Dumnezeu în creștinism și islam, spune Piper.

Prima mea întrebare este dacă textul din Ioan poate luat din contextul lui și aplicat imediat, fără discriminare, cu privire la toate religiile care îl resping în mod explicit pe Isus ca divin, Fiul lui Dumnezeu, așa cum face Piper? Într-o postare anterioară mi-am exprimat surpriza că nici un creștin nu face aceasta cu privire la evreii care în mod explicit îl resping pe Isus Cristos. Încă nu am întâlnit nici un creștin care să aplice acest text astfel, în mod uniform tuturor necreștinilor, și aceasta pe bună dreptate. Așa că acrobația teologică prin care se creează o conexie între textul din Ioan și documentul de la Yale mi se pare destul de grozavă.

Cred că există și un alt aspect. Fără îndoială, destinul etern al fiecărei persoane este determinat de răspunsul ei la confruntarea cu Cristos. Ce se întâmplă, însă, când cineva este confruntat cu un Isus Cristos fals? Fapt este că ceea ce spune Coranul despre Isus este atât de fals și distorsionat (afirmații nu neapărat repetate de musulmani cu bună credință), încât un astfel de Isus Cristos și creștinii resping (Exemplu: creștinii nu cred că Dumnezeu Tatăl a avut relații sexuale fizice cu fecioara Maria, și Isus este Fiul lui Dumnezeu prin procreare fizică).

Cu privire la implicația făcut de Piper unul din autorii documentului (vezi clipul cu discuția de după prezentări) afirmă că fraza citată de el „poate fi citită astfel,” și că dacă ar avea o șansă să reediteze textul, probabil ar reformula fraza. Dar este evident că la crearea textului autorii nu au intenționat fraza așa cum este citită de Piper.

Este puțin ironic, cred, că Piper încheie cu afirmația că în creștinism izvorul dragostei este dragostea necondiționată a lui Dumnezeu. Ironic zic, pentru că și documentul de la Yale dedică aproape un paragraf acestei afirmații (fără a califica dragostea de Dumnezeu a musulmanilor):

Pentru creștini, dragostea omului față de Dumnezeu și dragostea lui Dumnezeu pentru om sunt legate în mod intim. După cum citim în Noul Testament: Noi iubim pentru că El (Dumnezeu) ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4:19). Dragostea noastră izvorăște și este hrănită din dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Nici nu poate fi altfel, de vreme ce Creatorul care are putere peste toate lucrurile este infinit de bun.

Pe parcursul discuției Piper afirmă explicit că evită afirmația că musulmanii și creștinii nu se închină aceluiași Dumnezeu, pentru că își dă seama că implicațiile unei astfel de afirmații nu sunt tocmai simple. Mohler, în schimb, preia exact acest aspect: documentul de la Yale ar implica că creștinii și musulmanii se închină aceluiași Dumnezeu (din nou, problemă cu implicațiile, nu cu afirmațiile directe).

Acum, ce-i drept, pentru sute de ani creștinii și musulmanii au subînțeles că așa ar sta lucrurile. Să ne apucăm acum să ne luptăm fiecare pretinzând că Dumnezeul fiecărei religii monoteiste este diferit, este sau un fel de perdea de fum, sau pur și simplu forțarea dialogului pe o cale care nu duce nicăieri. În niște postări anterioare am făcut două afirmații care reflectă abordarea mea supra subiectului:

  • Într-una din aceste postări am afirmat că toate religiile monoteiste ASPIRĂ către același Dumnezeu, unic. În acel post am scris „aspiră” îngroșat. Aici folosesc și majuscule. Aceasta nu înseamnă că toate religiile monoteiste au același concept despre Dumnezeu, sau Îl cunosc cu adevărat. Chiar fără să știe ce caută, în ultimă instanță căutarea omului după un sens ultim al vieții este o căutare după Dumnezeu.
  • Într-o altă postare am făcut 7 afirmații despre Dumnezeu relativ la cele trei religii monoteiste. Nu am primit nici o ripostă contrarie convingătoare, așa că nu mai elaborez.

Ce să mai zic de concesia făcută de Mohler până la urmă că creștinii arabi pot folosi „Allah” pentru numele lui Dumnezeu?

În creștinism, cunoașterea de Dumnezeu nu este o chestiune doar de concept intelectual ci și una relațională, printr-o relație unică. Prin întruparea lui Cristos și identificarea omului cu El, în crucea lui și în învierea lui, Dumnezeu vine să sălășluiască în om. Toată doctrina creștină este încadrată și organic legată de trăirea lui Dumnezeu în viața personală și în comunitatea de credincioși, care dă o perspectivă unică asupra naturii umane, a lumii, a existenței. În prezentarea Evangheliei diferite contexte cer diferite abordări, și Dumnezeu dă înțelepciune fiecăruia cum voiește și cheamă diferiți oameni la diferite strategii. Documentul evanghelicilor de la Yale reflectă o anumită abordare, o anumită strategie.

Cred că cele de mai sus reflectă că problema cu documentul de la Yale nu este în primul rând una teologică. Teologic vorbind, poți despica firul în patru, poți căuta nod în papură și să vii cu ceva precum oponenții lui dintre evanghelici, dar acesta nu conține nimic care să justifice răsucirea mâinii la spate a vreunui teolog, forțând retragerea semnăturii. Am citit despre diferiți teologi evanghelici de la instituții respectabile care în ura controversei și-au retras semnătura în timp ce alții din aceeași instituție au păstrat-o. Ei, dar noi, noi suntem mai pocăiți și mai sfinți, și vedem o legătură imediată între mărturisirea noastră de credință și document! Probabil și aceasta merită o postare separată.

Adevărata problemă cu documentul de la Yale, aspectul care a ofensat și ofensează pe oponenți nu este una de teologie ci una de poziționare și de atitudine. Musulmanii ne-au făcut-o nouă, creștinilor. Ne-au tras una-n barbă cu un document arogant și nesincer (cel puțin așa este perceput de unii). Iar noi, în loc să le-o tragem înapoi cu vârf și îndesat, că suntem mai mulți, mai deștepți și mai buni, am întors și celălalt obraz, și ne-am apucat să facem săpături și să căutam bârna din ochiul nostru. Aceasta este ofensa cea mai mare a documentului. Cei ofensați nu o pot spune în acești termeni. Și atunci au găsit o cale mai acceptabilă și mai gravă: este eronat teologic! Dar despre greșeala de atitudine a acestui document, în fapt, marea lui greșeală, sper să scriu altă dată.

Advertisements