Una din dilemele misionarilor când merg cu evanghelia într-o cultură diferită este cum să vorbească noii culturi despre Dumnezeu. Desigur, noua cultură are tiparul (sau tiparele) ei de interpretare a lumii și vieții, de multe ori incluzând ideea fundamentală a unei ființe atotputernice care este creatoare a tuturor lucrurilor și dătătoare de viață. Felul în care este înțeleasă această ființă și modul ei de a se raporta la creație și la om este diferit în diferite contexte, dar există și o suprapunere de atribute cu atributele lui Dumnezeu așa cum sunt înțelese în creștinism.

Să luăm ca exemplu religiile africane. Deși există o diversitate de religii remarcabilă în Africa (probabil peste 1000), astfel încât acestea nu pot fi interpretate simplu, sub o singură rubrică, observații mai recente scot în evidență că se poate vorbi, totuși, despre un tipar comun de înțelegere a realității. Astfel, se pare că în toate acestea realitatea văzută și nevăzută este interpretată ca un spectru continuu, cu trei nivele de ființe. Sus de tot, este dumnezeirea – un dumnezeu atotputernic, creator, de care nu te poți apropia. Puterile acestei ființe sunt difuzate pe nivelul următor, cel al ființelor divine. Trebuie remarcat aici că în înțelegere africană, este o diferență fundamentală între divinitate și dumnezeire, diferență care nu ne este comună, întrucât noi înțelegem divinitatea și dumnezeirea ca fiind una. Parte din diferențele de interpretare vine din faptul că lumea vestică (în urma modernității, Iluminismului, etc.) face o distincție fermă între lumea materială și cea spirituală, pe când religiile africane văd totul într-un spectru continuu. În sfârșit, pe nivelul următor este omul. Întrucât aceste religii conțin conceptul unei ființe supreme unice, unii vorbesc despre aceste religii ca forme ale unui „monoteism difuz.” Nu sunt sigur că aceasta este o tipologie bună, dar contextul îmi permite să ilustrez ce vreau să spun.

Să dau un exemplu mai concret: credința poporului Youruba include o ființă supremă, numită Olódùmarè. În traducere, acesta ar însemna aproximativ „singur domn și stăpân atotputernic și neschimbător.” Acestuia nu i se fac statui și nu i se atribuie simboluri, pentru că este prea măreț ca să poată fi asociat cu astfel de lucruri.

Tot felul de divinități animiste sunt concepute ca manifestări ale lui Olódùmarè, având control peste elementele naturii și mediind relația dintre dumnezeire și om. În această categorie există și strămoși care au ajuns să fie divinizați, dar din nou, există și o diferență fundamentală între dumnezeire și divinități. Desigur, credința aceasta include și un mit al creației și tot felul de alte elemente mitologice. Obiectul închinării în aceste religii sunt ființele divine, pentru că de dumnezeire omul nu se poate apropia.

Dilema misionarilor în mijlocul acestui popor este dacă să vorbească despre Dumnezeu eliminând întregul tipar de referință cu privire la dumnezeire al poporului Yourba, sau să folosească concepțiile deja existente, pe care să le corecteze / reinterpreteze / umple cu conținutul Evangheliei. În acest context cei ce au ales prima opțiune au decis să aducă un cuvânt nou pentru Dumnezeu (de exemplu, împrumutând Iehova, Elohim, etc.). Alți misionari au ales rețină numele Olódùmarè pentru Dumnezeu, să arate că nu există alte divinități sau ființe intermediare, ci Dumnezeu / Olódùmarè are un singur fiu, Isus Cristos, care este mijlocitorul între om și Dumnezeu. Creștinismul s-a răspândit cu cel mai mult succes acolo unde a fost aleasă cea de-a doua cale.

Problema nu este, simplu, una de strategie misionară, ci de a fi credincioși Adevărului și Evangheliei lui Cristos, și sinceri față ce cei pe care îi chemăm la Cristos. Nu îmi arog capacitatea să dau un răspuns dilemei de mai sus, care continuă să fie motiv de divergență între misionari, ci doar să fac câteva observații care sper să fie folositoare.

  1. Dumnezeu este. El locuiește în întuneric și într-o lumină de care nu poți să te apropii, nu a fost văzut de nimeni și nici nu poate să fie văzut. El este singurul care are nemurirea și slava veșnică și de cele mai multe ori când îi rostim numele ar trebui să ne întrebăm dacă nu este mai bine să tăcem.
  2. Scriptura ne dă motive să credem că toți oamenii au o cunoaștere generală despre Dumnezeu, chiar dacă aceasta este incompletă, confuză sau generică.

Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le -a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. (Rom 1:19-20 CNS)

  1. Orice concept teologic este condiționat cultural. Orice expresie a mesajului Evangheliei este încadrat în tiparul cultural în care această expresie este creată. Pe de altă parte, suprapunerea lucrării misionare peste expansiunea colonială vestică în secolele trecute a făcut ca adesea lucrarea misionară creștină să fie percepută ca o formă de colonialism cultural vestic. Misionarii au fost percepuți adesea ca fiind interesați nu doar să transmită Evanghelia ci și să impună cultura din țara lor de origine ca fiind superioară culturii indigene. Rezultă de aici că nu există dialog interreligios care să nu includă o anumită ciocnire a culturilor. Într-un astfel de dialog se cere ca fiecare parte să pășească într-o anumită măsură în spațiul celuilalt, pentru a se înțelege unul pe altul. Ca atare:
  • Cred că este greșit să eliminăm en gros orice formă a căutării după Dumnezeu sau orice urmă a lucrării lui Dumnezeu în conștiința practicanților altor religii.
  • Cred că nu poate fi făcută o contextualizare a Evangheliei în diferite culturi simplu, prin impunerea unei terminologii cu privire la Dumnezeire care ne este familiară nouă. Contextualizarea cere o imersiune autentică în cultura respectivă, după modelul lui Christos care s-a întrupat și a devenit una cu noi. Scopul misiunii și evanghelizării creștine este să aducem pe fiecare om la cunoștința lui Cristos. Dincolo de aceasta, contextualizarea teologică profundă este cel mai bine făcută de băștinași.
  • Cred că toate religiile care afirmă o ființă supremă unică, creatoare a tuturor lucrurilor și dătătoare de viață, în măsura în care exprimă atributele acestei ființe în linie cu atributele fundamentale creștine despre Dumnezeu, conștient sau inconștient, aspiră sau caută către Dumnezeul nostru, al creștinilor – singurul Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că acestea pot avea un concept creștin despre Dumnezeu, pentru că nu îl cunosc ca Mântuitor și Tată. Astfel, ei se închină la ce nu cunosc. Nu există cunoaștere autentică de Dumnezeu care nu este mântuitoare.
  • Cred că a face din doctrinele fundamentale creștine (cum este Trinitatea) vârful de lance al activității misionare este o eroare. Numai cine Îl trăiește pe Dumnezeu ca Tată prin Cristos și Duhul Sfânt poate ajunge la o înțelegere a Trinității.  Cineva poate practica o credință Trinitară fără a fi capabil să exprime în mod elaborat doctrina Sf. Treimi, cum de altfel fac cei mai mulți creștini.

Cum rămâne atunci cu dilema numelui lui Dumnezeu în context multicultural? Înclin să cred că nu există o soluție unică, și că depinde de la context la context. În ultimă instanță, cineva poate folosi numele lui Dumnezeu corect și să aibă de tată pe Diavolul. În contrast, nu cred că Moloh sau vreun alt idol poate fi reconceptualizat în ființa supremă. Deci, nu cred că se poate decide în această privință fără a lua în considerare conținutul actual al credinței despre ființa supremă a partenerului de dialog care este monoteist, dar nu creștin. Nici nu cred că se poate decide în această privință fără a lua în considerare experiența spirituală a celor ce au venit la credința în Cristos din alt context monoteist.

Dumnezeu este. El locuiește în întuneric și într-o lumină de care nu poți să te apropii, nu a fost văzut de nimeni și nici nu poate să fie văzut. El este singurul care are nemurirea și slava veșnică, și când îi rostim numele în sens absolut, probabil ar trebui să tăcem. În ultimă instanță, credința creștină este credință concretă, în Isus Cristos, și în Tatăl lui, care prin Duhul Sfânt trimis de el în viața noastră, este și Tatăl nostru. Tată nu prin simplă declarație ci prin naștere de sus.