Într-o vreme, am crezut. Dar de când am venit la credință nu mai cred în minuni.

Mai întâi, să clarific răspicat: nu sunt cesaționist. Ideea că Dumnezeu ar fi făcut minuni cumva, cândva, și că apoi la un moment dat ar fi încetat să mai facă, pentru că, să zicem, s-a completat canonul biblic, mi se pare cam trasă pe mânecă (sau de păr, sau de coadă… după preferință). Cam tot atât de trasă precum ideea că Dumnezeu ar face minuni numai în Africa sau America Latină, pentru că europenii și americanii sunt raționaliști și nu au credință.

Pentru unii încetarea minunilor poate fi o constatare empirică, dar nu cred că pot face din ea o doctrină teologică. Cei ce încearcă să o afirme ca o doctrină teologică bazată pe Biblie se chinuie în zadar. Cum adică, Biblia fiind în proces de devenire prin Duhul Sfânt, ne spune că atunci când ea va fi completată minunile vor înceta? Nu are sens. Nu are sens nici să emit eu o teologie care ar lega mâinile lui Dumnezeu în creație.

Cu toate acestea, nu cred în minuni. Nu cred într-un univers în care Dumnezeu este absent, și intervine din când în când, ici și-acolo, dintr-un motiv sau altul.

Credincioșii, mi se pare, văd mâna lui Dumnezeu în orice. Necredincioșii, nu o văd în nimic, nici măcar când vine Fiul lui Dumnezeu și dă vedere orbilor, face șchiopii să umble și învie morții sub ochii lor. Ceilalți, care sunt în spectrul dintre credincioși și necredincioși, cred în minuni.

Desigur, mai toți, și mai ales credincioșii, văd mâna lui Dumnezeu când sunt binecuvântați și prosperă. Dar credincioșii, văd mâna lui Dumnezeu și în nenorocirea care îi lovește.

Oricare ar fi complotul la nivel cosmic, complot pe care oricât ne-am strădui să-l pricepem Dumnezeu nu se simte obligat să ni-l dezvăluie (cum să ni-l dezvăluie, că atunci s-ar dezintegra natura umană și a creației? – dar despre asta, altă dată), pentru că Dumnezeu este suveran ultim, din perspectiva credinciosului nenorocirea este, în fapt, mâna lui Dumnezeu apăsând asupra lui.

Cel puțin, așa zice neprihănitul Iov:

Dumnezeu mă lasă la bunul plac al celor nelegiuiți, și mă aruncă în mâinile celor răi. Eram liniștit, și m-a scuturat, m-a apucat de ceafă și m-a zdrobit, a tras asupra mea ca într-o țintă. Săgețile Lui mă înconjură de toate părțile; îmi străpunge rărunchii fără milă, îmi varsă fierea pe pământ, mă frânge bucăți, bucăți, se aruncă asupra mea ca un războinic. (Job 16:11-14 CNS)

…să știți că Dumnezeu mă urmărește, și mă învelește cu lațul Lui…. Mi -a tăiat orice ieșire, și nu pot trece; a răspândit întunerec pe cărările mele. M-a despoiat de slava mea, mi -a luat cununa de pe cap, m-a zdrobit din toate părțile, și pier; mi-a smuls nădejdea ca pe un copac. S-a aprins de mânie împotriva mea, S-a purtat cu mine ca și cu un vrăjmaș. (Job 19:6-12 CNS)

Și tot așa zice și profetul Ieremia:

Eu sunt omul care a văzut suferința sub nuiaua urgiei Lui. El m-a dus, m-a mânat în întunerec, și nu în lumină. Numai împotriva mea își întinde și își întoarce mâna, toată ziua. Mi-a prăpădit carnea și pielea, și mi-a zdrobit oasele. A făcut zid împrejurul meu, și m-a înconjurat cu otravă și durere. Mă așază în întunerec, ca pe cei morți pentru totdeauna. M-a înconjurat cu un zid, ca să nu ies; m-a pus în lanțuri grele. Să tot strig și să tot cer ajutor, căci El tot nu-mi primește rugăciunea. Mi-a astupat calea cu pietre cioplite, și mi-a strâmbat cărările. Mă pândește ca un urs și ca un leu într-un loc ascuns. Mi -a abătut căile, și apoi s-a aruncat pe mine, și m-a pustiit. Și-a încordat arcul, și m-a pus țintă săgeții Lui. În rărunchi mi -a înfipt săgețile din tolba Lui. (Lam 3:1ff)

Pentru credincios, toată drama suferinței este un dialog aprins între el și Dumnezeul lui, care l-a trântit cu capul în țărână și i-a pus piciorul în ceafă.

Deci, nu cred în minuni. Nu cred într-un univers în care Dumnezeu este absent, și intervine din când în când, ici și-acolo, în mod aleatoriu. Dumnezeu este prezent peste tot, cum s-ar putea adăuga un surplus de prezență a Lui undeva, ca să constituie o minune?

ColeThomas_Cross_sunset

Dumnezeu este prezent oricând și oriunde, dar mai ales în suferință, într-o cruce. Să zicem, în crucea lui Cristos. Cu cât cineva este mai sfânt, mai Fiu de Dumnezeu, și mai părăsit de Dumnezeu în suferință, astfel încât strigă în disperare – „Eloi, Eloi, lama sabahtani?” – deci, cu cât Dumnezeu este mai absent, cu atât El este mai prezent. Pentru că chiar atunci, pe cruce, Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu sine (2Cor 5:19).

OK, recunosc, sună a nebunie. Dar nebunia lui Dumnezeu, care este mai tare decât înțelepciunea oamenilor.

Așadar, nu cred în minuni. Nu cred într-un univers în care Dumnezeu este absent, și intervine din când în când, ici și-acolo, într-un mod capricios. Credincioșii, adică tu și eu, vedem mâna lui Dumnezeu și în nenorocirea care ne lovește.

De când ne-am unit cu Cristos în botez, și ne tot ducem la Golgota, la cină, crucea lui și crucea mea (și a ta) sunt tot una. Crucea lui e crucea mea, pentru că am fost răstignit împreună cu el. Iar crucea mea este crucea lui, căci el suferințele noastre le-a purtat, și pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste el.

Sincer, mi-e o frică de nedescris de cruce, și nu vreau să mai trăiesc teribilitatea suferinței când El se ascunde și sunt părăsit de Dumnezeu. Momentele acelea când tot ce-mi ține sufletul și trupul împreună se dizolvă încet, când personalitatea se destramă, când demnitatea se risipește și ajung de râsul tuturor. Când mă prăbușesc în neant. Brrrrrr… ce coșmar! „Nu ne duce Doamne în ispită, ci ne izbăvește….” Și totuși, pentru că fricoșii nu ajung să vadă Împărăția lui Dumnezeu – sau altfel spus, la înviere nu se ajunge decât după mormânt – dacă Dumnezeu alege să mă treacă pe acolo din nou, tac și merg. Pentru că Dumnezeu nu este niciodată mai prezent decât atunci când în coșmarul absenței Lui totale, pășesc înainte în întuneric, singur, după cum m-a învățat pe când era prezent. Fiorul primilor pași nesiguri ai unui prunc, fără mâna mamei aproape, să-i dea siguranță. Și astfel, învață să umble.

Nu, nu cred în minuni. Nu cred într-un univers în care Dumnezeu este absent, și intervine din când în când, ici și-acolo, dintr-un motiv sau altul, pentru că nu cred în „the God of the gaps.”

Într-o vreme, oamenii l-au văzut pe Dumnezeu peste tot, dar mai ales în lucrurile care nu le puteau explica (the gaps). Apoi, au început să le explice. Nu în sensul lor ultim, teleologic, ci în sensul lor imediat, dar aceasta a fost suficient să afirme că Dumnezeu a plecat, zic ei, din fiecare lucru explicat. Și astfel, au ajuns să trăiască într-un univers tot mai golit de prezența lui Dumnezeu.

Credința în minuni distruge agonia și/sau extazul prezentului. Îmi smulge viața din mâini și o aruncă în altă pare. „Uite-l aici, uite-l acolo,” zic cei ce cred în minuni. În pustie, în cămăruțe ascunse, la acea conferință, la acel seminar, la cealaltă prelegere, la acea slujbă de vindecare (de parcă nu fiecare slujbă este de vindecare). „Să nu mergeți după ei” – a spus Isus.

De altfel, fiecare om care a trăit o minune, a murit ulterior fără nici una. Chiar și cei înviați din morți au murit din nou. Eu vreau să cunosc părtășia suferințelor lui și să mă fac asemenea cu moartea lui mai întâi, ca să ajung cu orice chip dacă voi putea la învierea din morți (Phi 3:10-11), și la puterea învierii lui Cristos, de la care nu este venire înapoi.

Nu, nu cred în minuni, pentru că nu există decât o singură minune.

Este minunea verbului „a fi” care se conjugă în mod minunat:

El este

Creația este (de la rostitul „Să fie… și a fost”)

Noi suntem

Eu sunt

Și invers:

Eu sunt

Noi suntem

Creația este

El este

Nope! Nu cred în minuni! Am crezut odată, dar de când am primit darul credinței nu mai cred în minuni. Există credincioși și există necredincioși. Între ei, oscilează cei ce cred în minuni. Doamne, deschide-le ochii să vadă!

Advertisements