„Urmează-mă!” Două cuvinte care au transformat doisprezece oameni simpli în oameni care la rândul lor au transformat istoria umană pentru totdeauna.

Două cuvinte simple care au frânt un tânăr bogat cu o viață morală impecabilă, pe care Isus l-a iubit (Marcu 10:18ff).

Două cuvinte simple care au reabilitat un om care s-a lepădat în mod rușinos și public de mântuitorul lui (Ioan 21).

Două cuvinte simple care au transformat milioane de oameni de-a lungul istoriei.

Două cuvinte simple care astăzi pot transforma o biserica dezorientată, plutind în derivă, într-o lume debusolată.

La început

Din perspectivă umană, totul a început când un galilean a început să cheme unul câte unul, pe un pescar, pe un vameș, pe un zilot… fiecare cu ale lui. „Urmează-mă!” „Vino după mine!”

„M-am hotărât să-l urmez pe Isus!” ne-am obișnuit să cântăm în bisericile evanghelice, îmbrăcați în haină albă de botez. A devenit o tradiție, un obicei, uneori reducând întreg spectrul temporal al vieții creștine la un singur moment în timp, care după ce a trecut, devine uitat în negura memoriei.

Conceput într-un moment de gravitate ultimă, când a-l urma pe Isus a însemnat moartea autorului și a familiei lui, cântarea a fost preluată și adaptată contextului vestic, devenind unul din imnurile deciziei ultime în cruciadele lui Billy Graham.

Dar a-l urma pe Isus este rareori  un act instantaneu, al prezentului. A-l urma pe Isus înseamnă a purta o cruce „în fiecare zi.”

Pe parcurs, și în momentele decisive

Pe parcursul umblării ucenicilor cu Isus, în momentul în care Petru a recunoscut pe Isus ca Mesia, pentru prima dată Isus a început să le vorbească despre cruce (Marcu 8:31ff). Și tot el, Petru, a încercat să-l ferească pe Isus de cruce. „Înapoia mea Satano!” a răspuns Isus. Cuvintele imediat următoare, pentru ucenici și mulțime, au fost:

„Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să mă urmeze” (Luca 9:20).

„Urmează-mă la cruce!” Acestea sunt cuvintele lui și astăzi. Atât timp cât lumea este în condiția actuală, crucea este inevitabilă pentru un urmașii lui Isus. Părtășia suferințelor lui Christos este marca autenticității creștine (Gal 6:17).

Dincolo de cădere, cruce și înviere

„Doamne, dar cu acesta ce va fi?” a întrebat Petru despre Ioan, după înviere. Se lepădase Petru de Isus de trei ori, în fața unei slujnice, dar după înviere Isus a venit din nou la el, să-l învețe ceea ce de altfel l-a învățat tot timpul. De când l-a chemat prima dată, la mărturia primită prin inspirație divină cu privire la Mesia, la cruce, și acum, după înviere, Isus îl învață din nou pe Petru aceeași lecție: „Ce-ți pasă? Tu urmează-mă!”

Annibale Carracci

Pictură de Annibale Carracci (public domain)

Quo vadis Domine?” – spune tradiția că l-ar fi întrebat și Petru odată pe Isus, fugind de persecuția din Roma. „Eo Romam iterum crucifigi” („la Roma să fiu crucificat”), se spune că ar fi răspuns Cristos. După care, Petru se pare că a învățat în sfârșit lecția, primind viziunea și curajul să se întoarcă din nou la creștinii din oraș, unde va fi martirizat el însuși pe o cruce, dar cu capul în jos, pentru că nu s-a găsit vrednic să fie crucificat ca Mântuitorul.

Și astăzi?…

Ce înseamnă a-l urma pe Cristos în context contemporan? Pe ce drum merge el astăzi, ca să mergem după el? Dacă nu suntem în vreo țară musulmană de cele mai multe ori nu este o cruce pe care să murim imediat, ci o cruce pe care să o purtăm cu răbdare și speranță în fiecare zi.

Uneori am senzația că în timp ce cetatea arde, fugim și noi ca și Petru, cât putem de departe, ca să ne salvăm viața, într-un fel de „escapism evanghelic” care ia diferite forme. Una pronunțată între unii evanghelici este fascinarea cu răpirea bisericii pentru a o feri de necazul cel mare.

„Să știi că în zilele de pe urmă vor veni vremuri grele…” îi spune Pavel lui Timotei (1 Tim 3:1), cu o descriere a stării morale a societății. Apoi, din versetul 5, trece la prezent. Pavel nu l-a pregătit pe Timotei pentru escapism, ci pentru a sta ferm în credință și prigoană prin ceea ce se va arăta imediat.  De la Rusalii trăim „zilele de pe urmă.” Răpirea bisericii nu este o răpire pentru a pleca nu știu unde abandonând pământul, ci pentru a-l întâlni pe Cristos în slavă și a veni cu el, în slava lui care coboară peste tot pământul, judecă, purifică, și restaurează creația, așezând un cer nou și un pământ nou, așezând Împărăția sa peste tot ce a creat el.

Desigur, ne așteptăm la înmulțirea fărădelegii fără precedent înainte de arătarea lui Cristos. Isus Cristos însuși ne-a învățat să privim la tiparul judecății lui Dumnezeu în istorie. Înainte de venirea lui va fi cum a fost în vremea zilelor lui Noe…  Cum a fost în vremea zilelor lui Lot… Cum a fost cu Canaanul pentru care Dumnezeu a așteptat sute de ani până când „nelegiuirea poporului a atins culmea,” înainte de a-i judeca prin invazia izraeliților… Cum a fost cu poporul Israel până când Dumnezeu a adus pe „robul Meu [a lui Dumnezeu] Nebucadnețar” ca instrument de pedeapsă. Acesta este tiparul judecății lui Dumnezeu în istorie și acesta se va aplica și înainte de revenirea lui Cristos. Iar copii lui… vor rămâne tari și vor birui, pentru că cine-i sfânt va continua să se sfințească și cinei spurcat va continua să se spurce. Dar indiferent de ce va veni, chemarea noastră este să discernem vremurile, să fim realiști, și să-l urmăm pe el pe calea crucii.

A-ți lua crucea și a-l urma pe Cristos nu este un act de suferință pasivă. ”Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” (1Jo 3:8 CNS) Crucea lui Cristos este atacul nimicitor contra diavolului. Când îl urmăm pe calea crucii participăm în acest atac.

A-l urma pe Cristos înseamnă a fii bun cu cei răi. Să ierți ca Dumnezeu. Să fii drept. Să spui adevărul. Să porți poverile altora. Să nu-ți pierzi speranța în suferință și dacă ești aproape de moarte să-ți pui nădejdea în Dumnezeu care învie morții și cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi. Să strălucești ca o lumină în lume și să ții sus cuvântul vieții. Să fii credincios în lucrul încredințat ție de Dumnezeu.

În slujirea în în Trupul lui Cristos a-l urma pe Cristos înseamnă a avea curajul autenticității. Curajul de a recunoaște că nu ai toate darurile spirituale, și de a ridica pe alții în jurul tău, în detrimentul orgoliului personal. Curajul de a lucra în echipă. Curajul de a-l sluji pe Cristos înainte de a sluji un cult, o tradiție, un clan, sau o mână de oameni cu influență în biserică. Curajul de a-ți recunoaște fără fățărnicie lipsa de educație teologică dacă aceasta îți lipsește și cumpătare în folosirea ei dacă o ai. Curajul de a citi cel puțin o carte atee, musulmană, budistă, sau de orice altă factură necreștină pe trimestru, pentru a evita ghetoizarea intelectuală și culturală. Curajul de a sta la masă din când în când cu vameșii și curvele, nu de alta, dar cel puțin din curiozitatea de a afla de ce unii din ei vor intra în Împărăția lui Dumnezeu înaintea unora dintre fariseii de pe băncile bisericii. Curajul de a cere celor pe care îi slujești câte un repaus sabatic din când în când, în afara concediului, pentru a-ți odihni sufletul și considera atent din nou ce înseamnă să-l urmezi cu adevărat pe Cristos.

Cum?

Cum să ai curajul și puterea să-l urmezi pe Isus la cruce astăzi? Răspunsul probabil este să ai ochi care văd dincolo de cruce, după cum Isus însuși, „pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea” (Evr. 12:2). Isus a știut că ucenicii aveau nevoie să vadă puțin din slava de dincolo de cruce înainte de a-l urma la cruce. Așa că după ce le-a vorbit pentru prima dată despre cruce, a luat pe cei mai intimi prieteni cu el pe muntele transfigurării, și acolo s-au manifestat sub ochii lor puterile Împărăției de a transforma creația. „Și noi am privit slava lui…” va spune Ioan mai târziu (Ioan 1:14).

A-l urma pe Cristos în fiecare zi nu este o decizie de moment ci un mod de a fi.

Advertisements