Acum, că lucrurile și-au urmat cursul și ITP are un nou rector, iar școala este cu totul ferită de pericolul crislamului – religia mondială gata să reveleze profetul mincinos, fiara și anticristul – poate este cazul să închei subiectul despre „A Common Word” cu opinia personală pe care am promis-o cu câtva timp în urmă. Oricum, cu privire la deznodământ, toți românii trebuie să fie fericiți pentru că aud că după nuvelele Left Behind anticristul trebuia să vină tocmai din Carpatia, și cât de extraordinar era să vină tocmai cu concurența școlii penti nr.1 din Romania :)!

Cum, am văzut că în tagma fabricanților de scandaluri cu iz profetic mincinos [exemplu pe această pagină] nu este nici o problemă să se redefinească atât religia mondială cât și fiara sau profetul mincinos, ca și tot ce ține de zilele de pe urmă, a căror început se reia la fiecare 7 ani din 1947, nu trebuie să ne facem probleme, că vor găsi ei vreo explicație (citește „ghicire”) tot atât de biblică precum cele anterioare.  Deci, să revenim la subiect.

Aș fi vrut să prezint această opinie succint, în o singură postare. Din păcate, lucrurile complicate nu se supun întotdeauna simplificării fără un cost. Așa se face că voi pune mai multe postări. Mă gândesc că ar trebui să considerăm trei aspecte ale acestui subiect: păcatele teologice de omitere, de comitere, și de poziționare / atitudine. Oricum, în această postare mă ocup de păcatele de omitere, și pe viitor, mai vedem.

Nimeni nu ar trebui să aibă abilitatea să conecteze conținutul unui text cu natura și intenția lui mai bine decât unii dintre cei care s-au scandalizat și pentru care hermeneutica (adesea a Cuvântului) este pâinea lor cea de toate zilele. Și totuși, puțini s-au menținut mai opaci asupra acestui aspect decât acești ofensați.

De ce este acest aspect important? Pentru că nimeni cu mintea întreagă nu se duce la cules struguri din spini, nici smochine din mărăcini. Ca să fiu mai explicit și mai parabolic în același timp (că unora le-a fost dat să cunoască tainele Împărăției și altora nu), zic că n-o să mă apuc acum să declar manualul de utilizare al mașinii mele de spălat haine un document eretic pentru că nu spune nimic despre Trinitate. De ce nu spune? Pentru că este un manual de utilizare a mașinii de spălat nu unul de teologie.

Esențialmente, documentul de la Yale este un document politic, nu unul teologic. Asta ca să-l citez pe unul din coautori, pe care l-ați putut vedea în videoclipurile menționate în postarea anterioară. Acest aspect este important, pentru că cele mai multe păcate teologice care i se impută documentului sunt păcate de omitere, nu de comitere. Nu declară Trinitatea, nici divinitatea lui Cristos, nici nemernicia lui Mohamed, etc.. De parcă Mohler (în aceleași videoclipuri) nu avea dreptate când spunea că diferențele dintre islam și creștinism cu privire la aceste aspecte sunt bine cunoscute tuturor, de sute de ani, întrucât din fașă islamul s-a format ca o ideologie anti-creștină.

Să ilustrez. Să zicem că la mine acasă ar veni un calvinist războinic, care s-a declarat că dorește să discutăm teologic (sau un arminian, că tot aia-i, dar acum s-a deschis sezonul la calviniști pentru că ei sunt mai anti-penicostali decât arminienii și mai războinici). Cum îl primesc? Simplu. De cum deschide ușa strig cât pot „Bună, dar să știi că predestinația e învățătura celui rău! Bună, dar cesaționismul tău e strâmb. Bună, dar să ști că Calvin a fost neonest când l-a dat pe Servetus pe mâna Inchiziției catolice, ca și când poza ca milos, cerând ca acesta să fie executat prin sabie nu ars de viu. Bună, dar, etc. etc.”

Eu nu aș face așa ceva. Cred că mai degrabă aș zice „Bună ziua,” apoi l-aș invita înăuntru mai întâi, i-aș oferi un loc pe fotoliul cel mai comod din casă și poate i-aș oferi un pahar de apă rece, că aici în Los Angeles e cam cald la ora aceasta.  După aceea, am începe să discutăm pe îndelete.

În cazul nostru, documentul de la Yale este acel „bună ziua.” Discuția teologică a venit mai târziu.  În postarea anterioară la subiect am dat o listă de evenimente ulterioare  declarației care au început și au dus dialogul. Dacă într-adevăr Mohler, sau Piper, sau penticostalii din București vor să știe dacă evanghelicii care s-au angajat în dialog au compromis credința creștină, trebuie să meargă la aceste evenimente și dialoguri ulterioare, care nu au ocolit nici teologia, nici persecuția creștinilor în țările arabe, și să ne arate de acolo. Încă n-am văzut așa ceva.

Acum, ce-i drept, documentul de la Yale a fost publicat concomitent cu „A Common Word” și reacția imediată a ofensaților era mai de înțeles atunci. Dar nu și acum, după ani de zile. Ca să nu mai zic de cea a penticostalilor români, care au mai multe surse de informare la această oră decât aveau ofensații din vecinătatea evenimentului. Dar pentru asta, trebuie să le studiezi, să cunoști contextul și… să ai un pic de curaj să spui adevărul cu orice preț.

Din perspectiva de acum, acuzarea evanghelicilor care au contribuit la acest document pentru ceea ce documentul nu spune teologic este fie ignoranță fie lipsă de onestitate. Nu mă îndoiesc de onestitatea celor mai mulți critici contemporani (dar nu a tuturor), deci nu cred să rămână prea multe alte alternative.

Ca atât despre păcatele de omitere, că pentru cine nu vrea să audă îmi uzez tastatura fără pomană. Despre cele de comitere, pe viitor.

Advertisements