Aproape în fiecare carte de teologie ortodoxă teologia este casificată în trei categorii mari: ortodoxă, catolică și reformată,  cea din urmă cu referință la reforma magisterială. Următoarea afirmație de obicei este că teologia reformei înțelege mântuirea în termeni legali. De aici, mai ales la nivel popular, în discuții între baptiști și ortodocși români, se presupune în mod automat că baptiștii înțeleg mântuirea în termeni legali, calviniști, etc., pentru că se trag de la Reformă.

Această înțelegere este eronată și în contradicție atât cu puținele formulări teologice oficiale, cum ar fi Mărturisirea de credință baptistă, cât și cu realitatea istorică a pătrunderii baptismului în România, pe fondul ortodox.

Istoric vorbind, baptiștii nu au primit credința în România cu înaintea-înapoi. Adică, primind o teologie elaborată mai întâi și apoi primind pe Christos. Baptismul a venit în România prin oameni simpli, care au trăit realitatea lucrării lui Dumnezeu în inima oamenilor, au trăit bucuria mântuirii și a nașterii din nou, și au spus și altora despre aceasta.

Când a venit vremea ca baptiștii români să formuleze o mărturisire de credință a lor, în context românesc, natural, s-au uitat în jur și au preluat mărturisirea de credință a baptiștilor Germani (primii baptiști recunoscuți legal în Europa) ca model, dar au transformat-o să corespundă lor.

O comparație între mărturisirea germană (în engleză pentru că nu citesc germana) și cea românească poate fi descărcată ca un fișier pdf într-o postare a mea anterioară.

Cu privire la mântuire, mărturisirea germană are un articol intitulat „Alegerea spre mântuire.” Când au prelucrat mărturisirea de credință germană baptiștii români au rupt acesta articol în două: „Despre mântuire” și „Despre alegere.” Articolul despre alegere este transformat, eliminându-se o înțelegere unilateral-calvinistă din el. Articolul despre mântuire afirmă lucrarea preoțească a lui Christos prin jertfa lui mântuitoare, aplicată omului prin Duhul Sfânt, care aduce pe om la credință.

La reformularea Mărturisirii în 1948-50 (care este în efect și astăzi) se afirmă și mai clar că mântuirea „are de a face cu natura omului.”  Teologic gândind, nu pot să nu-mi fie gâdilate urechile într-un mod patristic :), și să nu mă gândesc la tratatul sfântului Atanasie, Despre întrupare, care afirmă că întruparea, adică asumarea naturii umane de către Fiul lui Dumnezeu, a fost necesară tocmai pentru că păcatul a corupt natura umană, deci mântuirea nu putea fi simplu, un act declarativ (vezi postarea aceasta în engleză).

În Mărturisirea baptistă actuală imediat după articolul despre mântuire s-a adăugat un articol extins despre nașterea din nou, explicând că a fi mântuit are de a face cu a fi născut din nou.  Acest articol de asemenea afirmă: „Nașterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu; ea ne face părtași firii dumnezeiești” (sublinierea mea). Acesta este limbajul din 2 Petru 1:4, text accentuat de ortodocși când vorbesc despre mântuire ca theosis.

Deci ideea principală aici este că nu există o diferență fundamentală între baptiști și ortodocși cu privire la ce înseamnă să fii mântuit.

Desigur, există alte diferențe majore privind cum ajungi să te faci părtaș firii dumnezeiești.  Baptiștii cred că ortodocșii pun căruța înaintea cailor cu botezul pruncilor și cu felul în care înțeleg că lucrează faptele bune în viața credinciosului (vezi tot paragraful din Mărturisire despre nașterea din nou), dar despre asta în alte postări.