Nu mi-am propus în postarea anterioară să răspund la această întrebare. Nici să argumentez că societatea s-ar seculariza. De fapt, cei ce au citit-o cu atenție au putut observa că nici nu am pus eu întrebarea ci Iosif Țon. Eu doar am afirmat că motivele prezentate nu par să pătrundă la rădăcina problemei, deși direcția în care se îndreptau nu era total eronată. După cum am afirmat în acel post, cred că cele două cauze prezentate de dânsul trebuie văzute pe fondul unei transformări de paradigmă în interpretarea realității, transformare care s-a petrecut odată cu tranziția la modernitate.
Nici nu cred că metoda propusă și practicată cu o oarecare popularitate în unele comunități evanghelice, și anume, aceea de a trata problema prin opunere tranșantă față de tot ce este nou și a crea un fel de sub-cultură intelectuală fundamentalistă, este o soluție. De fapt, oricât am sta cu capul în nisip, în realitate nimeni nu mai citește Biblia tocmai cum era citită în medievalism, și oricât ne-am eschiva, tot copiii modernității suntem. Aici este ironia, că Jică Fundamentalistu nu merge la biserica din casa lui cutare sau a lui cutare, încălțat în sandale, târându-și picioarele prin colbul uliței drepte, ci merge la catedrala cu aer condiționat de pe bulevardul principal conducând mercedesul sau bmwul, pe autostrăzi cu patru până la șapte benzi, ca să poată parca la biserică în locuri cât mai vizibile.
Întrucât întrebarea din titlu în sine a generat mai mult interes decât conținutul postării, mă întorc acum către ea într-un sens mai restrâns, deși îmi este foarte clar că nu pot face mai mul decât poate să ating apa cu vârful piciorului, să văd cât este de rece, dar în nici un caz nu sunt capabil să înot. Problema este mult prea complexă și multidimensională, ca să nu zic, în afara domeniului meu, ca să pot spune prea multe fără să bat câmpii. În plus, fiecare caz are particularitățile lui, și aproape niciodată fenomenul nu are o cauză singulară ci un complex de cauze.
În primul rând, nu sunt sigur că golirea bisericilor este atât de mult cauzată de secularizare ci poate de tranziții sau căutări după diferite tipuri de spiritualitate. Înclin să cred că avem mai mult de-a face cu un fenomen de de-instituționalizare a bisericii. Dacă aceasta este adevărat, normal că bisericile se golesc, și asta nu se vede dacă se face un sondaj în care se interoghează dacă cineva este credincios sau nu. Ateu, agnostic, sau credincios de orice fel, tot omul vrea să susțină că este spiritual în felul lui. „Nu merg la biserică și nu sunt religios, dar sunt spiritual.”
Un alt aspect de luat în seamă este că ceea ce se petrece cu biserica nu poate fi văzut în afara schimbărilor din societate în ansamblul ei. Segmentarea și compartimentalizarea vieții creată de industrializare, de-uniformizarea culturală a societății prin imigrare și mijloacele de informare în masă, mobilitatea populației fără precedent în istorie, tehnologia avansată din mâna fiecărui om – toate acestea nu pot să nu aibă un impact asupra bisericii. Dar există și motive interne la care trebuie să luăm bine seama. Cel puțin fenomenologic, dacă nu mai în profunzime, putem identifica unele cauze. Încerc să pun și eu doi bănuți la bătaie, cu referință mai ales la bisericile de tip evanghelic. Bisericile cu caracter liturgic pronunțat, în care este suficient să mergi la cuminecătură odată pe an, probabil trebuie să considere (și) alte aspecte. Iată, deci, câteva motive pentru care eu cred că se golesc unele biserici:
1. Inabilitatea de a crea și menține relații semnificative. Sau, pus pe limbă pocăiască, lipsa unei părtășii autentice în prezența lui Cristos. Se zice că la poala crucii terenul este nivelat. Nici unul care se găsește acolo nu este mai sus, nici unul mai jos. Nici unul nu este centrul atenției, pentru că toți privesc spre el. Nu tocmai așa întotdeauna în biserică, unde credința se mai ține și căutând la fața omului (sau la grosimea portmoneului). În cercurile de prietenie create după criterii sociale mundane (ce mașină conducem, ce casă avem, ce fel de blugi sau adidași purtăm, dacă avem cel mai avansat celular sau cea mai scumpă tabletă, etc.), toate acestea au un cuvânt de spus despre modul cum ne raportăm unul la altul. Combinat cu presiunile din afară, efectul asupra unei părtășii autentice este distructiv. Biserica devine un loc de etalare nu de închinare. Ignorantul se înalță declarându-se mai ‘spiritual,’ și desigur, în cele religioase ‚spiritualitatea’ contează. „N-avem nevoie de diplome pentru că Dumnezeu nu are nevoie de înțelepciunea noastră ca să-și facă lucrările,” zicem noi. De parcă Dumnezeu ar avea nevoie de prostia noastră, să și le facă. Educatul își etalează insignele și nu se coboară la cel de jos, pentru că, vezi, el face parte dintr-o cultură superioară și nu se poate coborî în subcultura evanghelică. Modul în care funcționează societatea anacronică și coruptă în jurul nostru se reflectă binișor la orele de părtășie. Părtășia autentică permite să trecem dincolo de fard, unde ni se văd fisurile, și la astă nu ne aruncăm.
2. Trivializarea hirotonisirii și a sacramentelor. Altfel spus, am creat o clasă sacerdotală aparte și am rutinizat actele prin care se hrănește și respiră trupul lui Cristos. Rezerv subiectul ordinării pentru altă dată, pentru că mi s-a întărâtat puțin duhul la o postare a prietenului meu, Daniel Brânzei, la subiect, dar găsesc situația tragi-ironică. „N-ai nevoie de botez ca să fii mântuit” este o expresie a acestei trivializări, de parcă „botezat, spre iertarea păcatelor” nu ar fi o expresie scripturală. Tot așa este și pedalarea pe faptul că elementele comuniunii sunt simboluri, un lucru adevărat de altfel, fără a accentua realitatea prezenței lui Cristos în act și faptul că destinul sufletului nostru se pecetluiește în atitudinea cu care ne apropiem de ele. Biserica este locul unde trăim aceste realități spirituale, dar când ele devin trivializate, participarea în viața spirituală a bisericii nu mai devine necesară. Ironică este situația, zic, pentru că tocmai acestea sunt aspectele care au generat Reforma din care ne tragem rădăcinile.
3. Liturghia neparticipativă și neadaptată prezentului. Liturghia este lucrarea poporului, a preoției universale, nu a preotului. Acesta este fundamentul teologic al practicii evanghelice de a cânta în comun, de a ne ruga în comun, etc.. Fie din teamă, fie din nepricepere, fie din confort emoțional (adesea general de diversitatea din adunare privind modurile în care ne exprimăm), sau mai știu eu de ce, nu ne întrebăm destul de serios în ce fel putem adapta practica liturgică condiției prezente. Să exemplific cu „ora de rugăciune,” un timp în care ne adunăm împreună să ne rugăm. Într-un grup relativ restrâns, cu accent pe calitatea vieții în comuniune, aceasta se poate practica într-un fel. Ce ne facem când o biserică devine de 100, 1000 sau 5000 de persoane? Suntem deschiși să păstrăm principiul teologic fundamental al liturghiei autentice (lucrarea poporului) dar să găsim moduri noi, adaptate și creative de a o practica? Și oare toți trebuie să pronunțe ceva în public ca să spunem că am participat cu toții? Nu propun alternative ci doar exemplific. Am văzut biserică evanghelică în care o cale foarte scurtă către sfârșitul carierei pastorale este să încerci să schimbi ora de rugăciune de la ora nouă. Că doar, Biblia spune foarte clar că Petru și Ioan se urcau la Templu la ceasul al nouălea.
4. Obliterarea pluralismului darurilor Duhului Sfânt în echipele de slujire. Aceasta este o formă de a stinge Duhul, după cum este și aplicarea bandei de Scotch pe gura surorilor dăruite de Duhul. Poate o doză de ignoranță și de mândrie spirituală de asemenea nu lipsesc din formulă. Nu mă refer aici la conducerea pluralistă în sensul căutat de Creștinii după Evanghelie. Teologic, cred că înclinația ușor episcopală a baptiștilor români este sănătoasă și în ton cu conceptul de Trup al lui Cristos, dacă episcopii sunt sănătoși. Dacă nu sunt sănătoși, nici o formă de conducere nu face față. Dau ca exemplu practica predicării. Nu cred într-o clasă de păstori predicatori, care construiesc mega-biserici și predică singuri un an întreg, sau doi, sau cinci, aceleași audiențe, și o altă clasă de păstori administratori, etc. Spus într-un fel cam crud, slujba amvonului este să stai sub flacăra prezenței lui Dumnezeu, cu un genunche sprijinit în lume și cu celălalt în Cuvânt pentru a fi transformat de el, și apoi să aduci flacăra la amvon. Procesul în sine este istovitor, pentru că este o muncă spirituală. Cu excepții, aceasta nu este munca unuia ci o lucrare a Duhului în mai mulți. Bisericile cu predicatori singulari, vedete, se trag după calapodul sau personalitatea liderului respectiv. Când cascada verbală de trei ori pe săptămână curge înaintea ritmului în care se mișcă sufletul, mai degrabă sau mai târziu rezultatul este epuizarea, diluarea, sau eșecul. După o vreme, trăim cu toții o semi-falsitate. Fără îndoială, elocvență, înțelepciune (autentică, de sus) și dar în vorbire, se găsesc din belșug prin accesul pe care acum îl avem cu toții la „marii predicatori” grației tehnologiei moderne. Dar participare liturgică, vie, în actul proclamării, este doar acasă, în trupul căreia îi aparținem ca mădulare.
Nu vreau să cad în boala care ne este atât de comună pe bloguri: aceea de a fi înțelepți ultimi, absoluți, în domeniul în care ne pronunțăm. Acestea sunt doar câteva observații care derivă din experiența personală. Cei doi bănuți ai mei. Bine, sunt patru puncte pentru că nu sunt văduvă săracă! Atât și nimic mai mult.
Chibzuieli 
Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
Posibile răspunsuri la o întrebare căreia fiecare tagmă confesională îi răspunde în felul ei. Rețin dintre răspunsurile lui Eugen Matei pe cele de la mijloc, 2 și 3, cu speranța că vom recupera cumva ceea ce s-a pierdut în timp pe panta minimalismului în toate cele ce țin de credință, practică și catiheză în bisericile evanghelice. Așa să ne ajute Dumnezeu!
#1 este un aspect mult mai pronunțat în context american, ca să nu mai adaug și dacă ești imigrant în context american.
Trebuie avut în vedere şi faptul că în anumite zone geografice Biserica crește la o rată uimitoare înafara unei forme instituționale legale cu clădiri şi organizări, având în vedere persecuțiile şi lipsa de recunoaștere legală. Deci acolo nu avem informații certe. Tot la nivel global doar aproximativ 30% dintre credincioși trăiesc în lumea liberă, restul Bisericii se găsește în zone de persecuții severe sau moderate. Întotdeauna când scriem articole de genul acesta, (îmi spun şi mie) trebuie să avem o vedere mai de ansamblu asupra Bisericii pentru că noi privim de multe ori la Biserica din lumea liberă care pierde teren dar uităm de Biserica care triumfă în moarte şi martiraj, acolo ea crește şi oamenii sunt gata să facă sacrificii mari pentru Numele lui Dumnezeu.
Nici de data aceasta nu îmi propun o evaluare în plan global, ci mai mult în contextul de acasă. De acea am schimbat puțin tonul cu „motive pentru care eu cred că se golesc unele biserici.”
Apreciez articolul si de asemeni “tonul” cu care a fost scris. Da suferim mai mult sau mai putin de cele enumerate si dincolo de ele sunt si altele care ne impedica in alergare.
Ajuta-ne Doamne sa ne lasam cercetati prin Duhul Sfant si transformati dupa Chipul Domnului Isus.
Fratilor, de ce spuneti ca se golesc bisericile? Haideti sa ne uitam putin la cifre. Numarul crestinilor evanghelici dupa revolutie a crescut,sau ma insel? Atunci unde-i problema? Nu cumva au aparut prea multe biserici si acum sant goale? Sigur ca in Vest si in SUA se pune altfel problema, dar la noi inca nu e cazul. Cred ca de vina sant prea multe orgolii, prea multe opinii care nu mai au loc in aceasi biserica, prea multe cursuri si conferinte de lidership in urma carora tot mai multi sufera de acest sindrom. Ce ziceti daca numarul evanghelicilor ( protestanti, reformati, neoprotestanti, etc ) a avut o rata de crestere de 14%, iar numarul bisericilor ( construite, inchiriate, etc ) o rata de crestere de 26%, atunci veti constata ca ele sunt multe si goale. Din punctul meu de vedere, o solutie ar fi sa nu mai construim o perioada ci sa umplem ce avem, sa strangem randurile in jurul Domnului ISUS ( lucru valabil pt. toate cultele evanghelice ). Cum ziceti ca-i mai bine; putini in multe biserici, sau multi in putine biserici. Cred ca banii ar fi mai eficient investiti in ajutorarea bolnavilor, saracilor, copii parasiti, in misiune, in campul misiunii, vaduve, orfani, in educatie, decat in cladiri goale. Doamne ajuta-ne sa cautam Slava Ta, sa facem Voia Ta si Duhul Sfant sa ne umple de Dragostea Ta.
Cauza principala a golirii bisericilor este trivializarea hirotonisirii si a sacramentelor. Mai mult, cauza trivializarii este faptul ca setul de doctrine pe care se bazeaza bisericile evanghelice este schiop si si-a atins si dovedit limitele si mai ales incapacitatea de a raspunde intrebarilor in vremuri de libertate si bunastare materiala.
Setul de doctrine are urmatoarele probleme grave:
– se pune accentul pe harul “nemasurat” si dragostea lui Dumnezeu (pentru a ne justifica si acoperi tot felul de atitudini si practici mai mult decat indoielnice. Harul nu este nemasurat !)
– s-a propovaduit ani la rand (Iosif Ton ar trebui sa-si aduca aminte) ca noi crestinii nu trebuie sa ne mai temem de Dumnezeu. Folosind trei versete smulse din context (1 Ioan 4:18, Rom 8:15, 2 Tim 1;7) s-a creat o falsa doctrina (eretica mai degraba), dezastruoasa care a dus la desacralizarea vietii de credinta si mai mult si mai grav a imaginii lui Dumnezeu. Ca urmare, trivializarea si secularizarea.
Despre frica de Dumnezeu sunt alte aproape 300 de referinte, care nu sunt pomenite in bisericile noastre evanghelice.
A vorbi doar despre dragostea lui Dumnezeu si a nu pomeni nimic despre caracterul “infricosat” al Lui, mi se pare a fi o foarte mare problema care nu (mai) poate produce valoare.
Un alt accent pus “schiop” este pe Ioan 3:16 (din nou pe dragoste). Cred ca Apocalipsa 4:8 b este versetul cheie al intelegerii Scripturilor (Sfintenia extrema a lui Dumnezeu este cea care genereaza intai dreptatea- vestea rea si apoi dragostea- vestea buna= Evanghelia).
La fel se accentueaza activismul (abuzand Mat 28:19,20) si nu se pomeneste nevoia cunoasterii (din Ioan 17:3).
Am încercat să restrâng relevanța mesajului meu la „unele biserici” pentru că nu cred că este tocmai simplu să facem afirmații cu caracter general care să fie susținute cu date concrete, ca să aibă credibilitate.
Nu cred în cauze strict interne pentru explicarea fenomenului, deși noi trebuie să privim cu atenție spre acestea (dar nu numai).
Nu cred că putem explica fenomenul pe baza predicării unor versete din Biblie contra altora, mai ales când coborâm discuția la nivelul unei biserici locale. Nici nu cred că există vreun „verset cheie” al întregii Scripturi sau că oarecum încercând să inversăm înclinația balanței dinspre dragoste spre sfințenie (dacă este dezechilibrată) ar rezolva, ceva pentru că cele două nu sunt simetric opuse (opusul sfințeniei este…. Și opusul dragostei este…). Cele două merg mână în mână. Afirmația că în bisericile evanghelice s-ar fi propovăduit că nu trebuie să ne temem de Dumnezeu sau că harul este nemăsurat nu o înțeleg. Eu nu am văzut așa ceva.
Cred că ordinarea și sacramentele nu au greutatea care ar trebui să o aibă pentru că acestea (și în general viața de biserică) nu sunt integrate în ritmul vieții spirituale personale. Și, da, cred că în parte aceasta se datorează unei doctrine deficiente privind ordinarea și sacramentele (sau lipsa ei) între evanghelici, mă tem că, uneori, inclusiv între păstori. Dar doctrina și spiritualitatea merg mână în mână – deficiența probabil trebuie localizată în amândouă.
Nu este vorba de o biserica locala. Curentul despre care vorbesc a fost la nivelul intregii tari in urma cu 30-35 de ani. Eu am auzit predica respectiva si m-a “marcat”. Altfel nu as fi tinut-o minte cu referinte cu tot. Problema este ca aceasta predica a starnit un curent ce s-a raspandit in toata tara prin “marii” evanghelisti si predicatori itineranti ai vremii. In discutiile recente, aceeasi pozitie cu exact aceleasi argumente au fost prezentate de catre pastori din Suceava, Constanta, Timisoara. Un singur pastor (am ascultat eu) in ultimii ani, care a afirmat (cu regret) ca s-a lasat luat de acel val si a predicat si el faptul ca nu trebuie sa ne mai temem de Dumnezeu.
De la a afirma ca Harul lui Dumnezeu este mare pana la a afirma ca este infinit nu este decat distanta de o secunda. Totusi nu este adevarat. Dumnezeu nu inghite cum vrem noi toate ale noastre. Nu este lada noastra de gunoi. Nu se lasa batjocorit. Totusi sub aceasta invatatura s-au introdus tot felul de practici. Un caz particular: spunea cineva cu nonsalanta “ce daca fac avort, ma rog Domnului si El ma iarta”.
Felul in care Il percepem pe Dumnezeu si ne raportam la El va determina modul nostru de rezolvare a provocarilor cotidiene. Nu este vorba de predicarea unor versete contra altora ci este vorba de cunoasterea lui Dumnezeu. Construirea unei imagini caricaturale sau deformate a lui Dumnezeu va genera solutii caricaturale sau deformate pentru intrebarile capitale ale comunitatii. Sistemul de valori si credinte creaza “cultura”.
Da, la Dumnezeu, opusul dragostei este dreptatea. Sfintenia le genereaza pe amandoua. Datorita sfinteniei Dumnezeu este drept. Tot datorita sfinteniei Dumnezeu este iubitor. Noua ne place (pana) “la nebunie” partea cu dragostea dar nu cea cu dreptatea lui Dumnezeu. Intrebati in jur cati stiu ca in Biblie scrie despre Dumnezeu ca racneste? Intrebati, insa, cati stiu ca vorbeste intr-un susur bland. Intrebati cati stiu ca Dumnezeu mai este numit “imparatul spaimelor”. Sunt doar cateva indicii pentru faptul ca imaginea noastra despre Dumnezeu este deformata. De aici reactia noastra la mediul inconjurator (spiritual, material, cultural, politic, etc) Cele doua trebuie sa mearga impreuna in echilibru perfect!
Acestea sunt probleme in mediul evanghelic romanesc cu siguranta, dar cred ca nu numai. Crestinilor informati le este greu sa spuna ce este in neregula cu bisericile noastre (dar continua sa caute). Cu atat mai mult “membrilor de rand”. Unii se iau si pleaca fara sa mai caute dand vina pe una sau pe alta.
Sunt doar un punct de vedere personal.
Oricine tratează păcatul în astfel de termeni n-a cunoscut niciodată harul lui Dumnezeu. Nu cred că situații de acest gen ar fi cauza golirii bisericilor, subiect de la care am pornit. Astfel de persoane nu pot fi oprite prin legi și reguli.
Bine punctat. Despre secularizare am vorbit și eu. Pentru a nu vă purta către blogul meu dați-mi voie să mă citez aici. 🙂 Nu o luați ca pe un semn de mândrie. Pur și simplu nu vreau să complic lucrurile.
În foarte multe discuţii aud despre secularizare ca despre ceva negativ. Deşi încep să cred că nici măcar nu înţelegem la ce se referă ea. Sigur, ideea generală este aceea că profanul a acaparat sacrul (pe toate palierele), deşi nu cred că este aşa (sau că va fi, vreodată, aşa). Când vorbim despre secularizare, înţelegem că homo occidentalis (înţeles ca om dedicat capitalului) a luat locul lui homo religiosus. Dar nu este adevărat. De când e lumea (deci pământul), omul nu a putut substitui chemarea sa către ceea ce e dincolo de moarte cu o altă formă de chemare, indiferent de natura ei. Când vorbim despre secularizare, înţelegem că ceea ce era misterios, sacru, ascuns, a fost demistificat, profanat. Dar lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată. Poate cea mai puternică dovadă a secularizării constă în faptul că Biblia, această carte sfântă, inspirată de Dumnezeu, poate fi, azi, cumpărată de pe tarabe ca oricare alt produs. El devine instrument de acumulare de capital. Dar faptul acesta nu înseamnă nimic, de vreme ce sunt atât de puţini cei care reuşesc să-i desluşească misteriosul conţinut. Putem vorbi despre o secularizare de tip socio-economic. Putem vorbi despre o secularizare a Bisericii, atunci când vedem în ea o instituţie care şi-a înlocuit finalitatea primară, de a face ucenici ai lui Hristos, cu o finalitate umană, mult prea umană. Dar despre o secularizare a ceea ce este divin în om, nu vom putea vorbi niciodată. De aceea, sunt de părere că folosirea acestui termen, în sensul lui prea generalizat, este inexactă şi pripită. Consider că, dimpotrivă, ceea ce credem noi a fi secularizare, este, de fapt, o formă de resacralizare. Biblia, cartea revelaţiei prin excelenţă, prin secularizare, a ajuns, în sfârşit, acolo unde îi este locul: între neamuri. Nu am de gând să discut pericolul pe care o folosire inadecvată a conţinutului ei îl poate genera. Asta se poate întâmpla oriunde, oricând. Dar faptul că Dumnezeu este între oameni, mai accesibil ca niciodată, este, formal, factice, o mare reuşită a secularizării. De aceea cred că ar trebui să eliminăm din discursurile noastre chestiunea secularizării. Nu se conformează realităţii.
Multumesc pentru detalierea aspectelor legate de secularizare. Imi cer scuze pentru intarzierea raspunsului. Nu mi-a fost foarte clar daca remarca dumneavoastra se refera (si) la comentariile mele.
Pe blogul dumneavoastra ma uit (cu gura cascata) ca si pustiul la calea ferata de trafic greu si mare viteza pe care “zboara” tot felul de trenuri de marfa si persoane. Nu indraznesc sa ma apropii “sa nu fiu tras sub roti”. Sper, insa, ca incarcatura vehiculata sa aiba o finalitate pe masura infrastructurii.
In privinta imaginii deformate pe care o avem despre Dumnezeu si despre Domnul Isus, imagini care au dus la desacralizarea vietii de credinta si la trivializarea elementelor esentiale, vreau sa adaug doar remarcile lui Marius Cruceru atunci cand vorbeste despre un “Isusut blandoc”. Ataca aceeasi problema a imaginii improprii pe care o avem si o folosim. Ce i-as reprosa este faptul ca incearca sa ne descrie originalul ironizand titlul si una- doua trasaturi de condei ale caricaturii. Astfel de trageri de perciuni si de urechi ale tipografilor, pictorilor, scriitorilor de literatura crestina, a predicatorilor, etc. nu este corecta. Acestia sunt elevii si ucenicii unei scoli vechi de sute de ani din care si dansul a facut parte. Corect ar fi sa intoarca caricatura cu fata la catedra si strangand profesorii si studentii in jurul lui sa zugraveasca imaginea cat mai exacta a lui Isus Cristos si a lui Dumnezeu DUPA Original (Biblie). Chiar daca acest lucru ii va lua ani de zile. Totodata (poate ca) ar fi bine ca in numele Adevarului, teologii evanghelici sa ceara scuze pentru invataturile ce s-au dovedit a fi incorecte dar au fost transmise in ultimii 30-35 de ani prin scolile teologice evanghelice. (Vise…)
Se pare ca nu m-a auzit nimeni. Am vorbit degeaba, ne invartim ca vulpea in jurul cozii, prea multa teorie, prea multa filozofie; concret – ce este ( care este ) cauza, si ce se poate face, ce facem noi fiecare, concret, punctual.” Daca vreunuia ii lipseste intelepciunea s-o ceara Lui DUMNEZEU, care da tuturor cu mana larga”(Iacov.1:5). Doamne da-ne intelepciune.
Filozofia a fost todeauna blestemul din viata Bisericii si este blestem si astazi.
M.L.Jones.
A avut și ML Jonses greșelile lui. Să-l iertăm că=i de-al notru :).
Filozofia nu este nici așa nici invers. Oamenii sunt. Pentru secole, când oamenii au fost așa, filozofia a avut slujba să susțină teologia. Când oamenii s-au întors, filozofia a fost întoarsă și ea.
filozofia a sustinut teologia???????????asta cred ca-i putin cam mult.
M.L Jones…greselile sale, depinde din perspectiva cui privim.
Atât timp cât teologia a fost considerată „regina științelor” (Evul Mediu) practic filozofia a fost în slujba teologiei.
Ce-i drept, nu prea văd legătura citatului din Jones cu textul de la care am plecat.
acuma, a fi in slujba teologiei si a sustine teologia, este o diferenta mare, nu-i greu de vazut.
Dar citatul pe care l-am pus eu vine dintr-o carte a lui M.L.J. care trateaza subiectul in discutie;De ce se golesc bisericile?
Iar asta o spun din ce in ce mai multi credinciosi, si nu teologi cu titluri.(am respect pentru cei ce au stidiat si studiaza) dar nu-i destul, se pare ca ceea ce cautam noi se afla pe alt versant muntos….
Nu văd diferența între „a susține” și „a fi în slujba.”
Probabil ar fi util să expuneți ce spune Jones pe înțelesul tuturor. Altfel, cei ce nu l-am citit pe Jones nu pricepem conexiunea.
Nu văd de ce trebuie puse studiul cu spiritualitatea, sau orice căutați, în contradicție.
Ma preocupa problema aceasta a participarii fratilor la adunare, si caut cu foarte mult interes cauzele posibile care au determinat aceasta situatie, foarte dureroasa pentru un lucrator in adunare.
Stiu ca nu citim aceleasi carti cu totii, unii citim pe unele iar altii pe altele,asta nu-i rau daca suntem in cautare de solutii.
Uite chiar acuma citesc cartea lui M.l.Jones; predicata cu ocazia implinirii 100 de ani de la marile treziri din europa si america(anii 1859 si ce a urmat.)Trezirea. este titlul cartii.Daca o cititi, cu siguranta vom Intelege mai mult despre situatia in care ne aflam.
Puteti sa-l ascultati si pe youtube.
Nu voi face polemica, pur si simplu sunt in cautare.
|Va multumesc de intelegere, trebuie sa ne rugam foarte mult pentru a fi intr-o stare spirituala buna citind cartea.
Este o vorba a lui A. Plesu; nu poti sa intelegi pe cineva doar daca i-l iubesti.
Vorba asta vine din Evanghelie.
ps. Inteleg in felul urmator; Doar unul mai mare poate sa i-l sustina pe unul mai mic si nu invers.(poate gresesc)