Isus nu a predicat despre Biserică. El a proclamat și a manifestat venirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Evangheliile redau doar două referințe făcute de Isus la Biserică, în Matei 16:18 și Matei 18:17.  Unii spun că Isus nu s-ar fi referit deloc la Biserică, ci întrucât evanghelia a fost scrisă ani mai târziu, autorul a plantat conceptul de biserică în zicerile lui Isus.

Fie că a vorbit ebraică, fie aramaică, cuvântul folosit de Isus în conversația cu Petru a fost qahal, care se traduce în greacă prin ekklesia, sau biserică.  Qahal este un concept evreiesc, cuvântul fiind tradus în VT grecesc (Septuaginta) prin ekklesia.  Nu cred că cea mai bună înțelegere a Bisericii este să privim etimologic la cuvântul ekklesia, și s-o înțelegem ca fiind poporul chemat afară (ek kaleo) din lume.  Mai degrabă ar trebui să privim funcțional la cuvântul qahal.  În concept ebraic qahal este adunarea reprezentativă (consiliul reprezentativ) al poporului întreg, un grup de oameni chemați să constituie o adunare reprezentativă.

Isus a venit să proclame și să aducă Împărăția lui Dumnezeu în creație. Proclamarea lui urmată de pogorârea Duhului Sfânt, a născut Biserica, poporul Împărăției, o adunare reprezentativă pentru întreaga creație (după cum qahal era adunarea reprezentativă pentru edah. Edah = poporul sau societatea în întregime).

Adesea gândim Biserica asemenea unui spațiu de refugiu din lume, un spațiu al nostru în care să ne refacem spiritual, ca să putem supraviețui problemelor întâmpinate când ieșim  „afară,” poate pentru încă o săptămână.  Astfel, am devenit o comunitate introvertită. Dumnezeu nu a ales poporul Israel pentru Israel însuși ci ca să fie „lumină înaintea neamurilor,” ca un instrument de întoarcere a întregii creații către el.  Tot astfel, Dumnezeu nu a chemat Biserica să fie o comunitate introvertită, ci ca să fie un avanpost al Împărăției pentru întreaga creație. Aceasta înseamnă și „voi sunteți un neam de preoți.” Preoții nu intră în Sfânta Sfintelor pentru ei înșiși, ci ca reprezentanți ai poporului.  Biserica nu merge în prezența lui Dumnezeu pentru ea însăși ci pentru a reprezenta întreaga creație înaintea lui Dumnezeu.

Prin prisma celor de mai sus, propun un angajament pe care să-l rostim fiecare, de fiecare dată înainte de a merge la biserică. Ar suna cam așa:

Sunt un urmaș al lui Isus Cristos, cu totul dedicat lui.  Mă duc la adunarea poporului lui nu pentru mine însumi, ci în numele lui. Așadar, mergând la biserică mă angajez:

– să caut, și să motivez tot grupul să căutăm și să onorăm înainte de toate prezența lui Cristos între noi.

– împreună cu toată biserica să ne îndeletnicim și de data aceasta în primul rând cu manifestarea Împărăția lui Dumnezeu între noi și pe întregul pământ.

– să practic, și să motivez tot grupul să practice o sinceritate radicală între noi, în dragoste, oricât de mult ar durea.

– să caut și să motivez tot grupul să căutăm fiecare nu interesul personal ci să fim pasionați pentru celălalt, astfel încât în biserică să dăm mai mult decât primim: spiritual, emoțional, și din tot ce avem.

– nu să zidim o biserică ci să fim biserică, adunarea poporului care vorbește înaintea lui Dumnezeu pentru întreaga creație. Biserica sunt oamenii.  Noi suntem biserica.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul său fiu.  Atât de mult iubește Dumnezeu lumea, încât dă Biserică.  Altfel, de mult ar fi luat-o din lume. Când devenim o comunitate introvertită, fără să înțelegem pe cei din jur, poate ar trebui să ne întrebăm dacă lucrările lui Dumnezeu dincolo de zidurile bisericii, în lume, trec pe lângă noi, fără să le cunoaștem, după cum ai săi nu l-au cunoscut pe Isus când a venit la ei.