Într-o vreme, am crezut. Dar de când am venit la credință nu mai cred în minuni.
Mai întâi, să clarific răspicat: nu sunt cesaționist. Ideea că Dumnezeu ar fi făcut minuni cumva, cândva, și că apoi la un moment dat ar fi încetat să mai facă, pentru că, să zicem, s-a completat canonul biblic, mi se pare cam trasă pe mânecă (sau de păr, sau de coadă… după preferință). Cam tot atât de trasă precum ideea că Dumnezeu ar face minuni numai în Africa sau America Latină, pentru că europenii și americanii sunt raționaliști și nu au credință.
Pentru unii încetarea minunilor poate fi o constatare empirică, dar nu cred că pot face din ea o doctrină teologică. Cei ce încearcă să o afirme ca o doctrină teologică bazată pe Biblie se chinuie în zadar. Cum adică, Biblia fiind în proces de devenire prin Duhul Sfânt, ne spune că atunci când ea va fi completată minunile vor înceta? Nu are sens. Nu are sens nici să emit eu o teologie care ar lega mâinile lui Dumnezeu în creație.
Cu toate acestea, nu cred în minuni. Nu cred într-un univers în care Dumnezeu este absent, și intervine din când în când, ici și-acolo, dintr-un motiv sau altul.
Credincioșii, mi se pare, văd mâna lui Dumnezeu în orice. Necredincioșii, nu o văd în nimic, nici măcar când vine Fiul lui Dumnezeu și dă vedere orbilor, face șchiopii să umble și învie morții sub ochii lor. Ceilalți, care sunt în spectrul dintre credincioși și necredincioși, cred în minuni.
Desigur, mai toți, și mai ales credincioșii, văd mâna lui Dumnezeu când sunt binecuvântați și prosperă. Dar credincioșii, văd mâna lui Dumnezeu și în nenorocirea care îi lovește.
Oricare ar fi complotul la nivel cosmic, complot pe care oricât ne-am strădui să-l pricepem Dumnezeu nu se simte obligat să ni-l dezvăluie (cum să ni-l dezvăluie, că atunci s-ar dezintegra natura umană și a creației? – dar despre asta, altă dată), pentru că Dumnezeu este suveran ultim, din perspectiva credinciosului nenorocirea este, în fapt, mâna lui Dumnezeu apăsând asupra lui.
Cel puțin, așa zice neprihănitul Iov:
Dumnezeu mă lasă la bunul plac al celor nelegiuiți, și mă aruncă în mâinile celor răi. Eram liniștit, și m-a scuturat, m-a apucat de ceafă și m-a zdrobit, a tras asupra mea ca într-o țintă. Săgețile Lui mă înconjură de toate părțile; îmi străpunge rărunchii fără milă, îmi varsă fierea pe pământ, mă frânge bucăți, bucăți, se aruncă asupra mea ca un războinic. (Job 16:11-14 CNS)
…să știți că Dumnezeu mă urmărește, și mă învelește cu lațul Lui…. Mi -a tăiat orice ieșire, și nu pot trece; a răspândit întunerec pe cărările mele. M-a despoiat de slava mea, mi -a luat cununa de pe cap, m-a zdrobit din toate părțile, și pier; mi-a smuls nădejdea ca pe un copac. S-a aprins de mânie împotriva mea, S-a purtat cu mine ca și cu un vrăjmaș. (Job 19:6-12 CNS)
Și tot așa zice și profetul Ieremia:
Eu sunt omul care a văzut suferința sub nuiaua urgiei Lui. El m-a dus, m-a mânat în întunerec, și nu în lumină. Numai împotriva mea își întinde și își întoarce mâna, toată ziua. Mi-a prăpădit carnea și pielea, și mi-a zdrobit oasele. A făcut zid împrejurul meu, și m-a înconjurat cu otravă și durere. Mă așază în întunerec, ca pe cei morți pentru totdeauna. M-a înconjurat cu un zid, ca să nu ies; m-a pus în lanțuri grele. Să tot strig și să tot cer ajutor, căci El tot nu-mi primește rugăciunea. Mi-a astupat calea cu pietre cioplite, și mi-a strâmbat cărările. Mă pândește ca un urs și ca un leu într-un loc ascuns. Mi -a abătut căile, și apoi s-a aruncat pe mine, și m-a pustiit. Și-a încordat arcul, și m-a pus țintă săgeții Lui. În rărunchi mi -a înfipt săgețile din tolba Lui. (Lam 3:1ff)
Pentru credincios, toată drama suferinței este un dialog aprins între el și Dumnezeul lui, care l-a trântit cu capul în țărână și i-a pus piciorul în ceafă.
Deci, nu cred în minuni. Nu cred într-un univers în care Dumnezeu este absent, și intervine din când în când, ici și-acolo, în mod aleatoriu. Dumnezeu este prezent peste tot, cum s-ar putea adăuga un surplus de prezență a Lui undeva, ca să constituie o minune?
Dumnezeu este prezent oricând și oriunde, dar mai ales în suferință, într-o cruce. Să zicem, în crucea lui Cristos. Cu cât cineva este mai sfânt, mai Fiu de Dumnezeu, și mai părăsit de Dumnezeu în suferință, astfel încât strigă în disperare – „Eloi, Eloi, lama sabahtani?” – deci, cu cât Dumnezeu este mai absent, cu atât El este mai prezent. Pentru că chiar atunci, pe cruce, Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu sine (2Cor 5:19).
OK, recunosc, sună a nebunie. Dar nebunia lui Dumnezeu, care este mai tare decât înțelepciunea oamenilor.
Așadar, nu cred în minuni. Nu cred într-un univers în care Dumnezeu este absent, și intervine din când în când, ici și-acolo, într-un mod capricios. Credincioșii, adică tu și eu, vedem mâna lui Dumnezeu și în nenorocirea care ne lovește.
De când ne-am unit cu Cristos în botez, și ne tot ducem la Golgota, la cină, crucea lui și crucea mea (și a ta) sunt tot una. Crucea lui e crucea mea, pentru că am fost răstignit împreună cu el. Iar crucea mea este crucea lui, căci el suferințele noastre le-a purtat, și pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste el.
Sincer, mi-e o frică de nedescris de cruce, și nu vreau să mai trăiesc teribilitatea suferinței când El se ascunde și sunt părăsit de Dumnezeu. Momentele acelea când tot ce-mi ține sufletul și trupul împreună se dizolvă încet, când personalitatea se destramă, când demnitatea se risipește și ajung de râsul tuturor. Când mă prăbușesc în neant. Brrrrrr… ce coșmar! „Nu ne duce Doamne în ispită, ci ne izbăvește….” Și totuși, pentru că fricoșii nu ajung să vadă Împărăția lui Dumnezeu – sau altfel spus, la înviere nu se ajunge decât după mormânt – dacă Dumnezeu alege să mă treacă pe acolo din nou, tac și merg. Pentru că Dumnezeu nu este niciodată mai prezent decât atunci când în coșmarul absenței Lui totale, pășesc înainte în întuneric, singur, după cum m-a învățat pe când era prezent. Fiorul primilor pași nesiguri ai unui prunc, fără mâna mamei aproape, să-i dea siguranță. Și astfel, învață să umble.
Nu, nu cred în minuni. Nu cred într-un univers în care Dumnezeu este absent, și intervine din când în când, ici și-acolo, dintr-un motiv sau altul, pentru că nu cred în „the God of the gaps.”
Într-o vreme, oamenii l-au văzut pe Dumnezeu peste tot, dar mai ales în lucrurile care nu le puteau explica (the gaps). Apoi, au început să le explice. Nu în sensul lor ultim, teleologic, ci în sensul lor imediat, dar aceasta a fost suficient să afirme că Dumnezeu a plecat, zic ei, din fiecare lucru explicat. Și astfel, au ajuns să trăiască într-un univers tot mai golit de prezența lui Dumnezeu.
Credința în minuni distruge agonia și/sau extazul prezentului. Îmi smulge viața din mâini și o aruncă în altă pare. „Uite-l aici, uite-l acolo,” zic cei ce cred în minuni. În pustie, în cămăruțe ascunse, la acea conferință, la acel seminar, la cealaltă prelegere, la acea slujbă de vindecare (de parcă nu fiecare slujbă este de vindecare). „Să nu mergeți după ei” – a spus Isus.
De altfel, fiecare om care a trăit o minune, a murit ulterior fără nici una. Chiar și cei înviați din morți au murit din nou. Eu vreau să cunosc părtășia suferințelor lui și să mă fac asemenea cu moartea lui mai întâi, ca să ajung cu orice chip dacă voi putea la învierea din morți (Phi 3:10-11), și la puterea învierii lui Cristos, de la care nu este venire înapoi.
Nu, nu cred în minuni, pentru că nu există decât o singură minune.
Este minunea verbului „a fi” care se conjugă în mod minunat:
El este
Creația este (de la rostitul „Să fie… și a fost”)
Noi suntem
Eu sunt
Și invers:
Eu sunt
Noi suntem
Creația este
El este
Nope! Nu cred în minuni! Am crezut odată, dar de când am primit darul credinței nu mai cred în minuni. Există credincioși și există necredincioși. Între ei, oscilează cei ce cred în minuni. Doamne, deschide-le ochii să vadă!
Chibzuieli 
Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
Music to my ears. Musai de citit!
Pingback: De ce nu cred în minuni | Pivnița cu teologicale
Reblogged this on Persona and commented:
Eugen ne spune ca nu crede in ‘God of the gaps’. Nici eu.
Aceasta este o afirmatie din sfera apologeticii, respectiv a relatiei intre stiinta si credinta.
Ea nu neaga insa interventia permanenta a lui Dumnezeu in vietile noastre. Dimpotriva. Dar atrage atentia ca aceasta interventie nu este acolo unde izbeste ochii, ci in sfere in care avem nevoie de discernamint – ‘ochi de vazut si urechi de auzit’.
Reblogged this on MariusTeodoru's Blog and commented:
I just want you to know…
Reblogged this on Romania Evanghelica.
Băiatul meu de 4 ani ne muncește de ceva vreme cu tot felul de întrebări. Una din categoriile de întrebări are de a face cu subiectul. Încercăm ca răspunsurile noastre să fie trepte, nu lucruri care să trebuiască dărâmate în viitor.
Dumnezeu face ploaie poaia sau norul aduce ploaia? Dar munții? Dar drumurile? Dar copacii? Dar animalele? Da.
Ne rugăm ca Dumnezeu să vindece pe cutare sau pe cutare. Este biblic. Vindecă sau nu vindecă Dumnezeu sau doctorul cu chimioterapia? Da.
În privința vindecărilor, este drept că în dorința noastră puternică ne putem bizui mai mult pe speranța aceste intervenții miraculoase (credința în minuni) decât pe Dumnezeu. Epistola lui Iacov ne dă impresia că rugăciunile noastre făcute cu credință puternică cer intervenția lui Dumnezeu în mod special. Nu ni se spune să cerem vindecare?
“ Rugaciunea facuta cu credinta va mantui pe cel bolnav, si Domnul il va însanatosi; si, daca a facut pacate, ii vor fi iertate. Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati. Mare putere are rugaciunea fierbinte a celui neprihanit. Ilie era un om supus acelorasi slabiciuni ca si noi; si s-a rugat cu staruinta sa nu ploua, si n-a plouat deloc in tara trei ani si sase luni. Apoi s-a rugat din nou, si cerul a dat ploaie, si pamantul si-a dat rodul.) ” (Iacov 5:15-18)
Deci trebuie să cerem intervenția lui Dumnezeu, să beneficiem de ajutorul doctorilor, și să ne încredem în Dumnezeu care folosește și boala, și viața, și moartea noastră după planul lui. Dar văd o problemă cu intensitatea dorinței de vindecare văzută ca proporțională cu credința. Nu avem nevoie de mai multă credință să acceptăm voia lui Dumnezeu și să spunem „nu voia mea ci voia ta să se facă” decât să cerem vindecare? Nu a fost Dumnezeu cu noi și când ne-am îmbolnăvit? Pe altă parte este citatul din Iacov. Oare răspunsul este diferit când ne rugăm pentru alții față de situațiile când cerem vindecare pentru noi?
Dragă Eugen
Ți-ai asumat un mare disc prin formularea titlului. Afirmația ta va fi răstălmăcită, tot așa cum au fost și afirmațiile domnului Horia Patapievici despre Eminescu. Se cere o mare doză de atenție și de inteligență pentru a descifra mesajul din astfel de titluri. Sper să nu ajungi să fi și tu scuipat pe stradă, cum i s-a întâmplat lui … Mesajul din postul tău mi-a fost deja retransmis de un ,,paznic al internetului“ care e scandalizat de acest titlu. Mare risc ți-ai asumat …
🙂 Nici o problemă, atât timp cât se consideră conținutul, și mi se răspunde la subiect. Deja de o bucată de vreme știu că sunt persoane care așteaptă cu sufletul la gură să calc pe bec, să-mi pierd credibilitatea, să mă declare apostat, etc.
C. G. Yung, întrebat dacă el crede în Dumnzeu ar fi răspuns: ,,Eu nu cred. (Șocant ca și titlul tău). Eu îl cunosc pe Dumnezeu.“
Reblogged this on Creștinul fariseu.
eugen, eu cred că tu nu crezi în minuni. dar nici nu cred că eu nu cred. cu toate astea sunt de acord cu tine în ceea ce privește suferința.
mă întreb care o fi fost raportul minune/suferință la isus. dar la mine?
Prima propoziție este corectă?
Alex, sincer, m-am gândit la tine din când în când prin toată povestea asta.
Suferința e de mule feluri și ceea ce am trăit eu aceste zile, de exemplu, este nimic pe lângă alte experiențe dint trecut. De data aceasta cred că cei din jurul meu au suferit mai mult decât mine, doar la gândul a ce se poate întâmpla.
Am discutat recent cu cineva care este într-o stare de suferință constantă, nu în mică măsură, și a pus o întrebare cam similară. Isus a agonizat în suferință un timp relativ scurt, a spus persoana respectivă, în timp ce ea trăiește cu durere teribilă în mod continuu. În plus, suferința lui Isus mântuie lumea, dar a mea? Cui folosește?
Am cugetat mult asupra acestor lucruri și no să zic acum la repezeală ceva de doi bani, un răspuns la întrebări la care de fapt nu avem răspuns.
Orice ar spune trimufaliștii, suferința constantă, de lungă durată, are potențialul să ne deformze ființa și atingem momente în care parcă personalitatea întreagă ni se destramă și ne prăbușim în abis. Cred că niciodată nu devenim atât de acut conștineți și dependenți de Dumnezeu ca în acele momente.
Pentru un creștin, nu cred că suferința lui Cristos și suferința lui sunt două lucruri total diferite. Până la urmă Cristos s-a identificat cu noi și noi ne identificăm cu El, inclusiv în suferința noastră. Cristos suferă în cei bolnavi (adu-ți aminte de „mie mi le-ați făcut.”). În măsura în care trecem prin grădină („facă-se voia Ta”) și ne identificăm cu el, suferința noastră devine tot mai mult parte din suferința lui pe cruce. Și cred că aici este minunea. Că în felul acesta nu ne-am pierdut credința, ci puterea învierii deja lucrează în noi, dacă nu în alt fel, cel puțin pentru că nu am ajuns să facem ce fac cei necredincioși: „bleastămă pe Dumnezeu și mori.” Acesta este tiparul în mare, dar desigur, povestea vieții noastre nu s-a sfârțit, nici nu are sens în momentul de față. Deci mai așteptăm, pentru vreama când Dumnezeu va rupe tăcerea în fața suferinței noastre. Fie acum, fie după mormânt.
Acum, desigur, Dumnezeu ar putea curma suferința pe moment și noi toți ne rugăm pentru aceasta. Dar dacă nu o face ci trecem prin cruce până la capăt, cine suntem noi să ne răzvrătim împrtriva Făcătorului nostru?
Un fel de bottom line:
– Suferința este distrugătorare a frumuseții și vieții și nu are nici un rost. În cele mai critice momente nu prea avem altecva ce să facem decât să strigăm cu disperare către Dumnezeu să-și facă milă de noi.
– În fața suferinței noi putem deveni din agresați de Deavolul în agresori ai lui, identificându-ne cu Cristos în crucea lui.
– Nu pot să spun nimic despre raportul minune/suferință la Isus și la tine, dar cred că în măsura în care te identifici cu Cristos nu cred că distincția este tocmai clară. Dumnezeu nu dă oricui cinstea să se facă părtaș suferințelor lui Cristos în lucrarea lui de nimicire a lucrărilor celui rău.
– Mă rog pentru tine să biruiești, să-ți păstrezi sufletul frumos în sufernță, și să nu îți pierzi credința. În rest, trebuie să așteptăm deznodământul lui Dumnezeu. Habar n-am de ce treci prin ce treci. Este între tine și El. Oh, și desigur, din nou, Dumnezeu te poate tămădui într-o clipă. Dacă o va face, nu va fi pentru că va fi mai prezent cu tine atunci decât acum.
eugen, prima afirmație, cu dublă negație e corectă. mai să fac poezie…
nu te întrebam mai apoi despre mine, era retoric.
dar cred că ai putea scrie ceva mai mult pe subiect.
multe sunt de spus. sau de scris. mi-ai dat niște idei…
însănătoșire grabnică!
Sunt prieten cu computerul doar puțin câte puțin deocamdată… Răspunsurile mele sunt mai minime decât de obicei :).
pe mine m-a uimit lungul tău răspuns…