Islamul a fost întemeiat într-o perioadă de declin a creștinismului, în sec 7. Până la acea perioadă, triburile de beduini din deșertul Arabiei erau dispersate religios, închinându-se la diferite zeități și trăind din comerțul prin caravane de-a lungul deșertului. Resursele puținelor oaze cauzau nu puține lupte între triburi. Mecca, era un fel de centru oarecum cosmopolitan, unde se intersectau caravanele, și ca atare un centru religios politeist. Tribul din care provine Mohamed era păzitor al locurilor sfinte ale multiplelor zeități din Mecca, prin asta făcând nu puțini bani. Încă înainte de întemeierea islamului, o înțelegere a fost făcută între triburi să nu se lupte în luna Ramadan, pentru a se dedica rugăciunii și ritualurilor religioase (un cod de onoare între hoți :)). În acest context Mohamed a pus bazele unei noi religii, islamul, care a reușit să unifice majoritatea arabilor (nu toți arabii sunt musulmani), și să creeze un imperiu. Pare neobișnuit? Studiați mormonismul pentru un fenomen mai recent!

Privind de departe, pare evident că această religie trebuia să fie distinctă de iudaism și creștinism, pentru a se constitui ca religia unui popor nou unificat. Este clar că nu vorbim aici simplu de religie. Dar până la urmă, creștinismul nu s-a legalizat ca religia imperiului? Nu religia identifică poporul Israel? Nu religia a continuat să identifice principatele europene după Reformă? Cât sânge al Reformei Radicale și cât sânge a strămoșilor noștri Anabaptiști, vărsat de mâna creștinilor uniți cu statul, a curs în Europa? OK, uneori nu a curs sânge pentru că pe unii i-au spânzurat, pe alții i-au înecat că doar erau „rebotezători” iar pe alții i-au ars de vii. Ca să nu mai zic că până în ziua de azi unii ortodocși încearcă să ne convingă că este normal ca religia ortodoxă să fie declarată religie națională, iar alții să ne convingă că dacă nu suntem ortodocși nu sunt români. Dar, asta-i altă poveste, să ne întoarcem la oile noastre. Care sunt elementele acestei religii? Iată pe scurt ce știu, că nici eu nu știu prea bine.

The Sultan Ahmed Mosque (Blue Mosque) (8290130241).jpg
The Sultan Ahmed Mosque (Blue Mosque) (8290130241)” by Jorge Láscar from Australia – The Sultan Ahmed Mosque (Blue Mosque). Licensed under CC BY 2.0 via Wikimedia Commons.

A. Monoteismul

Revelația monoteismului a primit-o Mohamed în timpul rugăciunilor într-un Ramadan. O fi meditat asupra istoriei, că doar de la Avraam se trage? O fi meditat asupra creștinilor și evreilor și o fi și a realizat puterea monoteismului de a unifica și crea imperii? Whatever!

Mohamed a avut contacte semnificative cu evreii și creștinii, din a căror religii a copiat și a modificat pentru a crea noua sa religie. Erau evrei și creștini peste tot, inclusiv în Mecca. Mai întâi, evreii l-au primit bine pentru că se simțeau opresați de politeismul cetății. Apoi, fiind persecutat (distrugerea politeismului ducea la pierderea biznisului clanului său), a fugit peste gârlă, pe teritoriul Etiopiei de azi, care era ținut creștin (monofiziți). Împăratul, cam dezorientat de credința lui, l-a acceptat, totuși ca monoteist, credincios in singurul Dumnezeu.

Ce fel de creștinism a cunoscut Mohamed? Să nu uităm controversele cristologice care nici măcar la Calcedon (451) nu s-au stins cu totul și pe vremea aceea nu exista internet :). Ca să nu mai zic că nici Biblia nu fusese tradusă în arabă. În plus, conciliile ecumenice s-au impus în timp printr-un proces de asimilare a doctrinei nu prin votul instantaneu al participanților. Procesul de „primire” (recepțion) a doctrinei a continuat mulți ani după Calcedon. Așadar, putem spune că Mohamed a venit în contact cu nestorianismul (opuși folosirii numelui de Teotokos – purtătoare de Dumnezeu – pentru fecioara Maria). De asemenea a venit în contact cu monofiziții (susțin că Cristos are o singură fire – divină), în Etiopia.

Din cele zise până aici, nu mi se pare că Mohamed ar fi știut vreodată ceea ce vedem noi ca fiind „creștinismul clasic.” În a afirma monoteismul, el a mers la străbunul său, Avraam. De aici încolo a interpretat cum a vrut el istoria urmașilor lui Avraam, într-un fel care să justifice unitatea și supremația arabilor, nu a evreilor sau/și creștinilor, afirmând un monoteism radical și strict.

Un cuvânt despre cuvântul Allah. Nu știu multe, dar în arabă, acesta este compus din două cuvinte – unul fiind articolul hotărât, celălalt fiind cuvântul pentru divinitate. Tradus exact cuvântul nu permite folosirea noțiunii de dumnezeu cu referință la diferite divinități (din cauza articolului hotărât). Nu poți spune pe arabă că există mulți allahi, cu spui pe română sau engleză (there are many divinities but only one is „the God”). Aud pe ici pe acolo că Allah ar fi fost „the moon god” / „dumnezeul (semi)-lunii” dintr-o tradiție tribală mai veche, etc.. Nu știu multe. Dar pe baza a ce știu mie mi se pare că Mohamed a stabilit credința musulmană bazată pe Dumnezeul lui Avraam, așa cum l-a interpretat el, în opoziție cu evreii și creștinii. O fi luat și din alte tradiții? Poate.

B. Revelația / Cartea

De peste patruzeci de ori se face referință în Coran la evrei și creștini ca fiind „popoarele cărții” / „people of the book,” acesta însemnând că ei au revelație (bună sau rea, după Mohamed) în timp ce celelalte popoare, inclusiv arabii, care nu au o carte autoritativă, nu au revelație. Normal, și noua religie trebuia să fie bazată pe revelație. Nu pe cea evreiască-creștină, ci pe „adevărata” revelație.

Islamiștii zic că Mohamed a primit Coranul prin dictare în mai multe stadii, de la îngerul Gabriel. Aceasta se aseamănă cu vederile acelor creștini care zic că Biblia a fost primită prin dictare. Nu există cu privire la Coran ideea personalității autorului, așa cum o au creștinii care afirmă că Biblia a fost scrisă prin inspirația Duhului Sfânt.

Aranjarea Coranului este după dimensiunea capitolelor (primul capitol este un fel de sumar al întregului Coran, și de aceea este mai scurt), nu în ordinea cronologică a revelației. Aceasta face lucrurile și mai dificile, pentru că islamul afirmă că o revelație mai nouă are autoritate asupra celei anterioare sau o abroghează.

Impresia mea este că distanțarea de VT a fost de la început, dar a progresat și mai mult pe parcurs, Mohamed creând o istorie diferită prin alterarea celei deja existente și acceptate de evrei și creștini. Cum am zis la început, un popor nou coagulat avea nevoie de o religie diferită, deci istoria lui Avraam trebuia rescrisă.

Coranul este considerat sursa de revelație supremă de musulmani, dar există multiple alte surse. De fapt, cele mai multe practici islamice nu se găsesc deloc în Coran (Ce dacă? Practicile rituale elaborate ale ortodocșilor și catolicilor sunt în Biblie?). După cum noi avem, de exemplu, „what would Jesus do” și ei au „what did Mohamed do?” Apoi este tradiția (Hadit), sau mai precis tradițiile. Apoi, consensul comunității. Apoi imamul, mai ales aceia care sunt considerați profeți și poartă mantaua profetică, putând astfel emite fatwa. Ce să zic, cam precum la creștini! Biblia-Tradiția-Sfinții, dar nu mă complic mai departe.

C. Crezul și practica religioasă

Islamul nu este o religie a crezurilor ci una a practicii. Desigur, are un crez, format prin preluarea și modificare declarației centrale a evreilor, care încapsulează monoteismul ebraic, și asocierea acesteia cu Mohamed. ”Ascultă, Israel! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn” a devenit ”Nu este alt Dumnezeu decât Dumnezeu” cu adăugarea „și Mohamed este profetul lui.” În principiu, islamismul preia Dumnezeul lui Avraam și îl leagă direct de Mohamed. Ascultarea de Mohamed este echivalentă cu ascultarea de Dumnezeu în islam.

Islamul este o credință a supunerii (islam = supunere). Ca atare, se bazează pe cinci principii / piloni care unifică pe toți musulmanii, indiferent de sectă. Aceste principii definesc ce face un musulman nu ce crede un musulman, deși există elemente de crez în ele. Nu le discut ci le enumăr succint:

1. Mărturisirea credinței în singurul Dumnezeu („Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât Dumnezeu/Allah și Mohamed este profetul lui Allah”).

2. Rugăciunile rituale. Nu este vorba aici de rugăciuni spontane (pentru că „noi muncim nu gândim” :)) ci de practicarea rugăciunilor prescrise în mod exact, la chemarea din minaret (turnul moscheii). Și aici sunt preluate și „îmbunătățite” elemente din iudaism și creștinism. Chemarea la rugăciune prin voce umană, din minaret, înlocuiește chemarea la rugăciune a creștinilor prin clopotele din turla bisericilor. Orientarea către Mecca în rugăciune copiază orientarea evreilor către Templu, sau a creștinilor către răsărit (altarul în bisericile ortodoxe este întotdeauna orientat la răsărit). Plecăciunile (un număr prescris de plecăciuni) și pozițiile corpului copiază practicile evreilor și chiar a creștinilor în timpul NT. Spălările rituale înainte de intrarea în moschee la rugăciune copiază spălările rituale evreiești. Etc.Etc.

3. Dărnicia / Pomana. Pentru ajutorarea văduvelor, orfanilor și progresul islamului. 2,5% din venit dar obligatoriu, nu ca în iudaism și creștinism, unde dărnicia este de voie.

4. Postul de Ramadan. Abstinența de la mâncare, băutură, relații sexuale, fumat și orice intră în trup, în timpul zilei (nu și al nopții), timp de 21 de zile, în timpul Ramadanului, când a fost dat Coranul. Și acesta este inspirat din creștinism și islam. Și unii și alții postesc alternativ, deși nu ziua și noaptea. De exemplu, în postul Paștelui creștinii nu postesc Dumineca pentru că este ziua învierii.

5. Pelerinajul la Mecca. Inspirat din pelerinajul evreilor la templu, sărbătorind anumite evenimente legate de viața lui Ismail.

Mecca.JPG
Mecca” by Ariandra 03Own work. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons.

În primii o sută de ani de la întemeiere, considerați de islamiști epoca lor de aur, islamul a pus la pământ imperiul bizantin la apus și pe cel persan la răsărit. Bineînțeles, nu fără lupte interne de partide pentru putere, și alte fracționări. Suniții și șiiții sunt partidele mai cunoscute în parte și pentru succesul în a-și vărsa unii altora sângele frățesc. Totuși, nu cu chiar atât de mult succes ca și creștinii, să zicem, în Războiul de treizeci de ani. Diferențele între șiiți și suniți nu sunt doar legate de cum se stabilește urmașul lui Allah ci și de doctrină. Adică dacă darul profetic s-a terminat cu Mohamed sau mantaua profetică se transmite până în zilele noastre (ayatolahul Khomeini a fost considerat de unii șiiți profetul generației lui). De asemenea sunt divizați pe ideea predestinației, și altele, cum ar fi etnicitatea. Cei mai mulți musulmani nu sunt arabi. Arabii musulmani tind să fie suniți iar cei persieni șiiți (predominant Iran și sudul Irakului), dar asocierea nu este strictă.

Ca mai toate religiile, Islamul are și o mișcare mistică (cu zeci de variante), care a luat formă în sec. viii, ca reacție tocmai la succesul și preocuparea cu cele lumești ale oficialilor acestuia. Există sufiți și între șiia și între suni. Apogeul sufismului a avut loc în sec xi-xii. Iată o definiție de dicționar a sufismului (dexonline.ro):

„Sectă mistică în cadrul islamului, care se opune doctrinei oficiale, punând în centrul vieții religioase dragostea reciprocă dintre Allah și oameni respingând dogma inaccesibilității lui Allah. Sufismul nu are o dogmatică precisă, ca alte secte, doctrina sa bazându-se pe o concepție influențată de budism și de teozofii iranieni și propagând apropierea de Allah prin cunoaștere mistică, iubire și asceză. – Din fr. soufisme.”

Mevlana Konya.jpg
Mevlana Konya” by User:Intension –  Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons.

(Dansul este interzis în islam dar sufiștii dansează).

Poate ar fi momentul aici să subliniez din nou că deși cei mai mulți care s-au alambicat în discuția despre Volf pe internet tratează islamul în mod monolitic, Volf nu o face. El explică clar că se referă la Dumnezeu așa cum este exprimat în Coran (asta nu înseamnă că acceptă tot ce este în Coran, ca de exemplu punctul doi al mărturisirii credinței musulmane, despre Mohamed) și la islamul sufist așa cum a fost exprimat la apogeu de Abu Hamid al-Ghazali (1056-1111) – vezi punctul 5 din poziționarea lui Volf.

Un subiect aparte aici ar fi să înțelegem procesul ascensiunii fundamentalismului islamic, care este un fenomen relativ recent. Probabil începutul poate fi identificat în anul 1926, când Ataturk a abolit califatul (forma statală islamică) în Turcia, creând un stat laic, într-o țară cu 95% musulmani, încercând să transfere islamul din sfera publică în sfera vieții spirituale a indivizilor. Reacția a fost formarea mișcării Frățietatea Musulmană (Muslim Brotherhood), inițiată în Egipt și întingându-se peste toată lumea musulmană, până în Indonezia. Sunt multe alte evenimente, pe care nu le putem aborda, dar în principiu, fiecare cooperare a islamicilor cu vestul este văzută de fundamentaliști ca un compromis. Așa au fost pacea făcută de Sadat cu Israelul după războiul de șase zile din 1967, sau ajutorul cerut de Arabia Saudită americanilor, permițând-le acestora să aibă baze militare pe „teren arab sfânt” împotriva lui Sadam Husein., și multe altele. Apoi, ideologia fundamentalismului musulman care a creat mujahedinii sinucigași este practic definită de două cărți: 1965, Sayyid Qutb, Signposts on the Road și 1981, Al- Faridah al-Gha’ibah, The Neglected Duty.

Fapt este că islamul se află în spasmele unei lupte interne al cărei rezultat va decide ce formă a acestuia va supraviețui. Personal, cred că există milioane de musulmani care sau adoptează, sau tolerează această formă de islam. După cum există și milioane de musulmani care sunt pașnici. Fundamentalismul musulman care a creat mujahedinii sinucigași este religios și ideologic. În anumite faze nu cred că se poate lupta împotriva lui decât prin forță armată. Ca și creștin, cred că în același timp trebuie să creăm punți de dialog cu cei pașnici. Numai Evanghelia poate transforma inima unui om, și acesta nu poate ajunge la ei fără aceste punți.

În contextul post-modernismului cu ateismul s-a cam terminat. Adică în ultimii 20-30 de ani ateismul este în scădere și religiile în ansamblu sunt în creștere. Globalizarea, prin imigrare, mijloace de informare în masă, schimb de bunuri și tehnologie, etc., duce la o întâlnire a religiilor fără precedent. Ce este de făcut? Putem trăi împreună fără să ne scoatem ochii? În principiu, efortul lui Volf este în această direcție, de aceea el spune că nu se preocupă cu cele veșnice ci cu cele prezente. Nu că acelea nu ar conta. Din cât pricep eu, Volf propune democrația și toleranța ca fiind calea de mers înainte. Să precizez că toleranța nu înseamnă fuziunea religiilor, într-una singură. Dimpotrivă! A tolera înseamnă a trăi în pace împreună, cu diferențele inerente fiecărei religii (de la lat. Tolere = „a trăi cu”). Religia este o formă ultimă de interpretare a vieții, și competiția pentru adevăr este caracteristica fundamentală a acesteia. Pluralismul religios ca ideologie practic desființează fiecare religie și se situează el însuși pe post de religie universală. Și nu aceasta afirmă Volf.

Volf însă merge mai departe, și afirmă că în timp ce există diferențe fundamentale în felul în care cele trei religii monoteiste Îl concep pe Dumnezeu, există și unele similarități fundamentale care îi permit să spună că toate trei religiile se închină aceluiași Dumnezeu. De exemplu, între musulmani și creștini, tot ce condamnă musulmanii despre Trinitate în Coran nu este de fapt credința creștină, spune Volf. Să dau un exemplu mai specific, creștinii nu cred că Tatăl a avut relații conjugale cu fecioara Maria, care au rezultat în Nașterea lui Isus, care apoi a fost adoptat ca Dumnezeu – cum afirmă musulmanii despre creștini. Și altele, și altele. Eu nu m-am oprit încă asupra acestora. Nici nu o voi face degrabă – săptămâna viitoare încep un curs de seară, peste slujba de zi cu zi, așa că s-a subțiat de tot cu blogul pentru o lună!

Globalizarea nu este un fenomen opus creștinismului autentic. Dimpotrivă, aceasta ne pune în contact unii cu alții dincolo de granițele religioase, și expunerea inimii unui creștin celor din afară nu poate fi decât metoda lui Dumnezeu de a-și transmite mai departe dragostea pentru întreaga lume, dragoste din care a dat pe singurul Său Fiu. Deci, din nou ca mieii în mijlocul lupilor! Ca atare, fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii! Schimbările profunde din societatea contemporană ne provoacă la moduri noi de interacționare cu cei din jur. Ce facem? Ne închircim în noi înșine sau ne deschidem pentru dialog? Dacă ne deschidem, suntem gata să tratăm pe alții cum vrem și noi să fim tratați de ei?