Măcar că nu am timp de pierdut, furtuna în paharul cu apă evanghelic românesc cauzată de vizita lui Miroslav Volf la ITP, cât și faptul că am lucrat pentru o vreme cu Miroslav, mă face să zic și eu două vorbe despre eveniment.

E drept, sunt douăzeci de ani de atunci, dar conținutul cărții Exclusion and Embrace a fost parte din lecturările lui în clasa de teologie sistematică pe care am luat-o cu el, înainte ca această carte să fi văzut lumina tiparului.  Tot cu Miroslav am început să lucrez la programul de doctorat pentru că era cel mai aproape de contextul meu, pe de o parte, și pe de alta, era versat atât în teologie ortodoxă cât și în teologia lui Moltmann.  De fapt, eu știam că vreau să studiez ceva în context românesc/ortodox, dar nu cred că mi-ar fi venit ideea să lucrez pe Stăniloae.  A fost pastila lui pentru că citise mai mult Stăniloae decât mine (sistematica lui Stăniloae fusese tradusă în germană pe atunci – eu nu o aveam și nu o văzusem nici pe cea românească!).

Teologic, nu am fost niciodată cu totul pe o mână.  Mai precis, preocupările lui și felul lui de a face teologie nu erau de nasul meu, eu fiind un novice și având altfel de preocupări.  Dar fără îndoială, faptul că am lucrat pentru o vreme scurtă cu el, mi-a deschis ochii către perspective diferite din care se poate face teologie și către domenii asupra cărora cred că dacă noi, evanghelicii, nu deschidem ochii la timp și nu le abordăm în mod cât mai obiectiv și onest, riscăm să devenim și mai marginalizați și irelevanți pentru lumea în care trăim, cu senzația naivă că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior.

Nu sunt un cititor avid al lui Volf, de aceea nu mă voi pronunța asupra teologiei lui în mod exhaustiv. Să clarific, sunt familiar cu ideile din Exclusion and Embrace, dar mai mult prin memorii din vremuri imemoriale.  De asemenea sunt familiar cu After Our Likeness: The Church in the Image of the Trinity.  Și de câteva luni, poate de un an, mă tot învârt în jurul cărții lui Allah: A Christian Response, dar nu am avut timp să o disec destul ca să scriu o recenzie, deși dat fiind momentul, cred că ar fi foarte necesar.  Să vedem ce face Emanuel Conțac, care a promis o recenzie în curând.

Nu am vorbit cu Vof de douăzeci de ani, în afară de câte un „Salut!” în trecere pe la vreo-o conferință.  Acum o lună a fost oaspetele nostru, la Fuller, la conferințele anuale Payton (orice șccoală serioasă are ceva similar – de aici și ITP).  Tema lui a fost tocmai despre relația creștinismului cu religiile lumii – am luat niște note la repezeală și le postez aici (needitate, ne-traduse, etc.).  În ele, Volf propune șase puncte de confluență car ar putea constitui puncte de dialog și dezbateri între religiile lumii.  Creativ! Dacă aș fi tânăr din nou (și chiar și acum dacă aș avea banii), aș mai face un doctorat luând tiparul propus de Volf și făcând o comparație între creștinism și una din aceste religii mondiale.  Aș fi înclinat către budism, întrucât și acesta prinde rădăcini rapide în vest. Bineînțeles, fiind declarat pierdut pentru că am studiat teologie ortodoxă, în acest caz aș avea distincția de a fi și mai pierdut între frații mei (mai puțin surorile, că ele sunt mai pocăite). Cum Volf este întotdeauna asaltat la evenimente, nu am avut timp să vorbesc cu el decât vreo zece minute și am avut o întâlnire de o oră la un prânz comun cu vreo douăzeci de studenți, un timp de discuții libere.

Acum, că am dat pe față cam tot la ce mă pot gândi că ar avea relevanță ca background, mă voi exprima asupra următoarelor:

Vizita lui Volf la ITP. 

ITP a devenit o instituție academică de grad universitar. Felicitări! Este un pas de a ieși din ghetou și a se angaja în dialog cu „domni de tot felu’” cum se și cere unei astfel de instituții.  Aș fi surprins dacă până acum nu a avut ortodocși, protestanți, catolici, agnostici, atei, și alți astfel de invitați la astfel de ocazii.    Dacă nu a făcut-o, nu și-a făcut datoria. Acum a reușit să aducă un teolog de la Yale. Din nou, felicitări! Dacă până și Baptiștii de Sud pot primi un student musulman la doctorat, la un seminar baptist, de ce nu l-ar putea avea ITP pe Volf la o conferință? 🙂

Faptul că cineva prezintă ceva la o conferință academică nu înseamnă că noi toți trebuie să îi acceptăm toate ideile.  Printre altele, acesta este rostul acestor evenimente: confruntarea de idei.  Dacă ITP sau cultul penticostal nu are oameni care să dezvolte în studenți abilități de discernere între ce este de primit și ce nu, inclusiv dintr-o conferință ca cea cu Volf, situația este deplorabilă, pentru că studenții lor tot vor veni în contact cu ideile lui Volf – poate chiar mai interesați acum, din cauza controversei, și dacă e să piardă ceva, tot vor pierde. Din fericire, cred că ITP are oameni cu cap pe umeri, că altfel nu-l invitau pe Volf.

Cu oricâtă bună credință și har încerc să citesc gestul oponenților vizitei, mă tem că vine din frică, sau din lipsă de organ teologic, ori poate din lipsă de abilitate și credibilitate academică sau de orice alt fel. Sau dintr-o combinație de motive asemănătoare  Sper să nu fie și o doză de invidie (de care eu ca baptist coșer mă fac un pic vinovat față de penticostali).  Cum oponenții sunt frații mei în Cristos, încerc să fiu și mai pozitiv gândindu-mă că poate este o refulare naivă, din frică și neștiință, într-o poziție de auto-îndreptățire și apărare a ce consideră dreapta lor credință pe care vor s-o impună cu forța, dacă dragostea și alte capacități persuasive lipsesc.  Dar nu pot să spun decât că a-i urma înseamnă a presa către ghetoizare. Dumnezeu să aibă milă de ei.

Teologia lui Miroslav Volf

Cu siguranță sunt aspecte nefundamentale în care Volf și eu nu suntem de aceeași părere sau nu adoptăm aceeași strategie.  Însă din tot ce știu prin contact direct, din ce am auzit din surse demne de încredere și am putut cântări despre el, nu s-a abătut de la dreapta credință decât în feluri care nu duc la pierderea sufletului.  Așadar, în toată tărășenia iscată nu am probleme să mă solidarizez cu el și cu conducerea ITP.

Dincolo de cele de mai sus, totul în teologia lui Volf este „fair game.” S-o mazilim! Dar nu atribuindu-i lucruri care nu îi aparțin.  Abilitatea de a auzi argumentul unuia și a-l exprima în termenii autorului este prima deprindere a unei persoane capabile de dialog.  (Și a unei recenzii de cărți, de altfel – la clasă, acesta este unul din multiplele aspecte prin care cântăresc și dau note unei recenzii de carte). Numai după aceea critica are forță și credibilitate, prin calitatea ei.  Din ce am văzut până aici, criticii lui Volf au călcat în gropi și și-au rupt picioarele în acest prim pas. Nu cred că unul este în stare să repete în cuvinte proprii ceea ce a spus Volf, fără a-i distorsiona ideile.  De aceea mazilesc cu forță omul de paie (crislamul) creat de ei înșiși.  Și de aceea avem nevoie de o recenzie aptă a cărții lui Volf.

Crislamul lui Miroslav Volf

O stupizenie tâmpită pe care, iaca, ptiu drace!, am risipit și eu 15 cuvinte degeaba.

Cu siguranță Volf nu susține combinarea religiilor. Ceea ce susține el este un dialog civilizat, în care participanții  se angajează de pe picior egal și fac efort serios să se audă unii pe alții. Nu cu scopul de a compromite creștinismul, sau de a crea vreo religie comună, ci de a-l pune pe tarabă în mod onest, și a-l lăsa pe Dumnezeu să-și facă lucrarea mai departe.  În contextul globalizării și a pluralismului ideologic care ne înconjoară nu se poate altfel, decât dacă alegem să ne războim, pentru că noi avem săbii, tunuri, tancuri, avioane și tehnologie militară mai avansată, și astfel putem dovedi că dumnezeul nostru este mai tare (d mic intenționat – cei ce operează astfel nu au  dreptul să pună D mare).  Din păcate, în islam unii gândesc așa, și sânge de martir creștin continuă să curgă gârlă, probabil mai mult decât în trecut.  Din păcate, și în creștinism unii au gândit așa.  Sau dacă nu au gândit așa, și-au îmbrăcat interesele militare în haină creștină.  Cât despre noi… „noi nu luptăm împotriva cărnii și sângelui.” Să fie clar, nu sunt pacifist și nu m-am opus războaielor din Afganistan și Irak. Asta pentru cei ce vor să facă săpături și vor să-mi bată cuie-n talpă.

Azi am prânzit cu un prieten ortodox din Liban. Printre altele îmi povestea cum imamul din orașul lor a venit la un preot ortodox să discute ceva probleme de interes comun.  Când trăiești împreună nu se poate să nu ai interese comune.  Discuția s-a întins peste ceasul de rugăciune al musulmanului.  Preotul ortodox l-a condus la baie să își poată face spălările rituale și apoi i-a căutat un preș, să își poată face rugăciunile.  După ele, au continuat discuția.  Și-a vândut credința preotul în acest caz?

Dialog, am zis? Civilitate? Sper că unii din cei ce au stârnit valurile nu au dificultăți să silabisească vreo unul din aceste cuvinte. Deci, încotro o luăm? Ghetoizare sau civilitate?