Înainte de a intra în aspectul catafatic al subiectului, vă invit la cel estetic-participativ, apofatic. În închinare, în fașa crucii este locul unde evreu și goiim se împacă. Tot așa baptist cu ortodox, penticostal cu calvinist, criminal cu victimă, pentru că sângele lui are puterea de a-i apropia pe oameni (Efeseni 2:13-16). Într-un sat uitat din Ardeal între vreo treizeci de moși și babe, și o mână de copii, am crescut cântând și trăit această cântare aproape de fiecare dată la cină. Și în interpretare ortodoxă sună cam la fel. Oare o trăim atât de diferit?

Și acum, la subiect. Într-o postare anterioară am argumentat că o mai bună și completă înțelegere a modului în care are loc ispășirea pentru păcat în moartea lui Cristos este prin prisma unirii noastre cu el (identification atonement vs. substitutionary atonement). Noi suntem justificați nu printr-o separare a păcatelor de păcătos, așa încât Cristos ia păcatele pe sine se jertfește și noi mergem pe drumul nostru păcătuind în continuare, ci prin identificare cu Cristos, astfel încât crucea lui devine crucea noastră.  Ispășirea devine un act drept din punct de vedere legal (al legii lui Dumnezeu) pentru că în mod existențial, atât păcatul cât și păcătosul sunt răstigniți în și cu Cristos.

Un traseu de gândire adiacent, abordat într-o oarecare măsură în postarea ulterioară, a fost în legătură cu identificarea cu Cristos în suferință și cum suferința noastră poate deveni jertfă.

Deci, primul argument în această serie de postări a afirmat puterea crucii lui Cristos de a deconstrui ontologic ființa umană în identificarea noastră cu el.  În această postare continui argumentul afirmând:

Puterea învierii lui Cristos de a reconstitui ontologic ființa umană într-un om nou

Moartea lui Cristos pe cruce a fost jertfă pentru că el a fost el a fost „fără cusur” ca să folosesc expresia biblică a lui Cornilescu cu privire la jertfe din VT.  Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept, în fața unei jertfe autentice are un singur răspuns: învierea.  De aceea și zice Scriptura că  Dumnezeu L -a înviat (pe Cristos), delegându-i legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea. (Act 2:24 CNS)  Aceasta a fost intuit profetic și de sfinții VT.  Voi exemplifica cu Iov (am putea să ne gândim și la Ps. 22, strigat de Isus pe cruce).

Teologii spun că există o cantitate semnificativă de anticipare a vindecării și restaurării creației în VT, dar nu multă învățătură despre înviere.  Cel puțin, nu în sensul învierii revelate în Cristos.  Atât în VT cât și în NT, cei ce au înviat, au fost readuși la aceeași categorie a existenței de dinainte, doar ca să moară din nou.  Trei pasaje sunt mai semnificative în VT: Isaia 26:19, Daniel 12:12 și… Iov 19:25-27. M-am întrebat adesea de ce Iov, în suferința cea mai cruntă și acuzat de prietenii lui, a putut exclama:

Oh! aș vrea ca vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte; aș vrea să fie săpate cu un priboi de fier și cu plumb în stâncă pe vecie…  Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu, și că se va ridica la urmă pe pământ.  Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înlăuntrul meu.  Atunci veți zice: ,Pentru ce-l urmăream noi?` Căci dreptatea pricinii mele va fi cunoscută. Temeți-vă de sabie: căci pedepsele date cu sabia sunt grozave! Și să știți că este o judecată.

Considerând că, potențial, Iov este cea mai veche carte din Biblie și autorul nu a avut parte de revelațiile profetice pe care le găsim pe celelalte pagini ale VT, de unde derivă siguranța lui în înviere? Textul citat pare să indice că aceasta derivă din încrederea lui absolută, în ciuda circumstanțelor, în caracterul lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu cere o judecată. Surplusul de suferință a celui neprihănit, suferința care nu este pedeapsă meritată, față în față cu caracterul lui Dumnezeu, este garanția învierii atunci când la vremea lui, Dumnezeu va trage linia și va face socotelile.  De aceea și Petru ne spune că atunci când acest fel de surplus de suferință vine peste noi, este un singur lucru de făcut: să ne „încredințăm sufletul credinciosului Ziditor” (1 Petru 4:19), cum a făcut și Isus pe cruce („în mâinile tale îmi încredințez duhul”), ba chiar să întoarcem suferința în bucuria participării în patimile lui Cristos (1 Petru 4;13), să tăcem (Isaia 53:7, Plângeri 3:28-9), facem bine și să așteptăm.  Aceasta înseamnă să urmăm exemplul lui Cristos și să mergem cu el pe drumul crucii.

Revenind la puterea învierii lui Cristos de a reconstitui ontologic ființa umană, aceasta derivă din faptul că unirea cu Cristos este o unire cu tot ce este el.  Identificarea cu crucea lui Cristos, și deconstruirea ontologică a omului vechi prin moartea noastră cu el, nu pate fi separată de identificarea cu învierea lui și reconstituirea ontologică a omului într-o ființă nouă. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în creație, identificarea lui cu noi în apa botezului la râul Iordan, și a noastră cu el în apa botezului la botezul nostru, el se identifică activ cu noi, inclusiv în moartea noastră pentru păcat, în crucea lui. „Nu-mi ia nimeni viața cu sila” a spus el, „ci eu o dau pentru oile mele” (Ioan 10:18).  Longitudinal, omul nu se poate identifica cu Cristos doar pe jumătate – să zicem, doar în moartea lui, nu și în înviere.  De aceea, cele două sunt de regulă nedespărțit exprimate în NT. Câteva exemple biblice.  Romani excelează:

Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă. (Rom 6:4 CNS)

Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El, (Rom 6:6-8 CNS)

… dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El. (Rom 8:17 CNS)

Dar și alte texte:

Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi cei vii, totdeauna suntem dați la moarte din pricina lui Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. (2Co 4:10-11 CNS)

Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. (Gal 2:20 CNS)

… măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți). El ne -a înviat împreună, și ne -a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus (Eph 2:5-6 CNS)

Și să L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți. (Phi 3:10-11 CNS)

… fiind îngropați împreună cu El, prin botez, și înviați în El și împreună cu El, prin credința în puterea lui Dumnezeu, care L -a înviat din morți. (Col 2:12 CNS)

Dacă ați murit împreună cu Hristos…  Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos… (Col 2:20 și 3:1 CNS)

Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El. (2Ti 2:11 CNS)

În încheiere încerc să simplific ce am spus până acum prin câteva afirmații fundamentale:

Ispășirea păcatelor noastre prin faptul că Cristos a luat locul nostru pe cruce (substitutionary atonement), mai ales în contextul controverselor din teologia vestică, este o abordare reducționistă și deficitară. O abordare mai completă consideră că prin identificare cu Cristos, în moartea lui pe cruce are loc și moartea păcătosului cu păcat cu tot. Desigur, după cruce vine învierea, dar la aceasta nu putem ajunge decât trecând prin cruce.

În ispășire, separarea aspectului declarativ, legal, de cel existențial, efectiv, în păcătos este aberantă. Deconstruirea ontologică a omului vechi în crucea lui Cristos și reconstruirea lui într-un om nou în înviere este efectivă. Cu adevărat, noi toți, criminali și victime, putem fi tămăduiți, și făcuți ființe noi în crucea și învierea lui Cristos.

Două aspecte ireversibil incluse în aceste afirmații nu au fost abordate deloc aici, nu pentru că nu sunt conștient de ele, ci pentru că obiectivul postului meu este mai restrâns.  Le menționez doar.  Primul, este că identificarea cu Cristos în cruce și înviere fiind una efectivă, este trăită/evidențiată de credincios în toate aspectele vieții sale de zi cu zi.  Este aberant să gândești credința și trăirea/faptele în mod separat.  Al doilea este că identificarea noastră cu Cristos în moarte și înviere are un început clar marcat în botez și o continuare pe un drum jalonat în mod continuu în experiența ritmică a euharistiei/mesei Domnului. Ca să folosesc expresia biblică, are loc o „dezbrăcare de omul cel vechi” și în același timp o „îmbrăcare cu omul cel nou.” În mod natural și normal, acest proces nu se petrece fără botez și euharistie/cină.

Cu aceasta, am pus bazele pentru o postare viitoare (Doamne-ajută!) despre rolul și eficiența sacramentelor (botezul și cina) în viața credinciosului, care sper să ne permită o privire comparativă a acestora în diferitele confesiuni.