Postarea acesta este un răspuns la câteva întrebări ridicate de Betuel Vararu la postarea anterioară despre puterea crucii lui Cristos. Pentru că este un răspuns mai elaborat îl postez separat. Comentariul lui Betuel:

Câteva întrebări: în timp ce subliniezi unirea cu Cristos ca fundament, păstrezi totuși caracterul legal al justificării (imputării). În ce sens devine suferința noastră jertfă? Ce fel de jertfă? Cum ai defini mai pe larg „a ne asuma crucea”? Mulțumesc!

Betuel, în primul rând îți mulțumesc pentru întrebări. Uneori comentariile la blog tind să tragă discuția pe alt făgaș sau să o focalizeze în puncte de controversă. Întrebările tale sunt foarte pertinente și focalizează discuția în aspectul fundamental al ei.

De la suferință la jertfă

Nici unul din noi nu cred că alegem suferința în mod intenționat deși ea poate veni peste noi și în urma alegerilor noastre bune, în care anticipăm că suferința poate fi o consecință. Sacrificiul intenționat pentru un ideal al Împărăției este afirmat în mod explicit de Pavel ca un mod de identificare cu Cristos, în suferințele lui, pentru venirea Împărăției, când zice: „în trupul meu, împlinesc ce lipsește suferințelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Col 1:24 CNS). Cel puțin, aici este acceptată ideea unui adaos, sau poate mai precis, a unei participări în jertfa lui Cristos pentru răscumpărarea creației.

Aș preciza aici că acțiunile noastre pentru venirea Împărăției nu se reduc la a lucra pentru Biserică sau a proclama cu scopul ca oamenii „să ajungă în cer.” Împărăția lui Dumnezeu este întotdeauna universală, întrupată în creație, și prin excelență în urma venirii lui Cristos este prezentă acum, între noi. Împărăția invadează prezentul când trăim după principiile predicii de pe munte (nu doar când se fac vindecări miraculoase).

Mai dificil de înțeles sunt situațiile de suferință oarbă, în virtutea condiției prezente a creației. De exemplu, un copil născut autist, sau cu un alt handicap, o suferință cauzată de boală, sau suferința părintelui care pierde un copil (ca să mă gândesc la suferința Tatălui, în evenimentul crucii lui Cristos). Clasic este cazul lui Iov.

Jertfa este ceva ce facem în mod intenționat. Când suntem confruntați cu suferința (mai ales cea fără justificare imediată) putem urma diferite căi. Una este „blestemă pe Dumnezeu și mori!” O alta, la celălalt pol, este să îți încredințezi sufletul în mâna lui Dumnezeu, să taci, și să-L lași pe Dumnezeu să-și facă lucrurile lui. Aș asocia această traiectorie cu ce înseamnă să „bei paharul pe care l-a băut el” și să fii „botezat cu botezul cu care a fost botezat el” (Matei 10:38). Calea lui Iov de la început (până să i se arate Dumnezeu) a fost una de mijloc între aceste două. De aceea, cred că suferința lui Iov a devenit jertfă atunci când a văzut slava lui Dumnezeu și și-a a asumat condiția fără să îi ceară socoteală lui Dumnezeu.

Există un numitor comun în suferința umană, între cei ce suferă. Aceasta cred că este baza identificării profetice a lui David în suferință cu suferința lui Mesia pe cruce (Ps. 22).

Ce fel de jertfă este jertfa noastră?

Aș fi capabil să răspund dacă aș cunoaște mai bine sistemul jertfelor în VT. Oricum, evident nu vreau să spun că jertfa noastră ar înlocui jertfa lui Cristos. Când eu mă identific cu El și mor în crucea lui, mor pentru păcatele mele. Dar nu există nici un echilibru în creație sau în viața vreunui om între cantitatea de păcat și cantitatea de suferință. Sunt oameni neprihăniți care au parte de mai multă suferință decât cei care în nebunia lor îl tăgăduiesc pe Dumnezeu. Puțini oameni sunt găsiți vrednici de Dumnezeu pentru această dimensiune a suferinței. Cred că acest surplus de suferință, dincolo de vină, poate fi transformat în jertfă. Nu toate jertfele în VT erau jertfe pentru păcat/de ispășire. Pavel asociază moartea sa cu jertfa de băutură (2 Tim 4:6). Cred că jertfa de băutură însoțea jertfa de ispășire, fiind turnată pe altar sau pe jertfa de ispășire. Jertfa noastră nu este de sine stătătoare ci doar poate însoți jertfa lui Cristos. Nu sunt sigur cum să detaliez fără mai multă muncă.  Nu stăpânesc subiectul ci doar încerc să identific posibile semne biblice care ne-ar arăta direcția în care ar trebui să mergem teologic și practic.

Cum îmi „asum crucea” lui Christos?

Cred că asemenea lui Iov. Când vedem slava lui Dumnezeu și ne poziționăm față de suferință diferit. Slava lui Dumnezeu noi o vedem pe fața lui Cristos, în evenimentul crucii (și a învierii). Atunci putem deveni din atacați de cel rău, atacanți ai lucrărilor lui. Așa cum a devenit Cristos pe cruce, când s-a rugat pentru cei ce-l crucificau. Aceasta nu este acceptare pasivă a suferinței ci una activă, care caută să răscumpere tot ce a creat Dumnezeu, inclusiv pe criminal.

Și oare unde „vedem” slava lui Dumnezeu mai mult decât în sacrament? Am folosit ghilimele pentru verbul a vedea pentru că comemorarea morții lui nu este simplu a lua notă de ceva, ci este anamnesis, dar sper să mă refer la acesta când ajung la eficiența sacramentelor. Oricum, cred că nu poate să existe un sacrament autentic, indiferent de tradiție, dacă nu ne conduce să ne raportăm la creație în același fel ca și Cristos, sacramental. Între sacrament și trăire sacramentală există o legătură care nu poate fi desfăcută. În sacrament trăim iertarea noastră prin jertfa lui Cristos și primim motivație și putere să trăim sacramental, iertând cum am fost și noi iertați.

Aș vrea și eu să-i pot cere lui Pavel să elaboreze „să -L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți.” (Phi 3:10-11 CNS)

O predică

Într-un moment extrem de dificil în viața noastră ca familie am fost invitat să predic. Conjunctura a fost astfel că nu am mai putut amâna, deși eram sub o presiune teribilă. N-am putut predica altceva decât despre ceea cu ce luptam, o predică de altfel neterminată. Am rezerve, dar o postez. Încerc să abordez unele aspecte relevante discuției, mai ales către sfârșit. De asemenea îmi cer scuze pentru bâlbâieli și maltratarea limbii românești, tipice imigrantului de mulți ani. Până la urmă, acesta este avantajul blogului și a internetului – nu-i musai să citim sau să ascultăm.

Audio: Suferința celui neprihănit