Una din plângerile pe care le-am auzit adesea pe internet este că baptiștii nu își definesc doctrina, mai ales cu privire la Duhul Sfânt, când este vorba de raportul cu penticostalii, dar și în alte privințe. În această postare vreau să specific că baptismul prin definiție presupune o anumită diversitate inerentă în însăși faptul că la baptiști fiecare credincios este chemat să se angajeze în studiul Scripturii în ascultare de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că fiecare este corect sau matur doctrinar, ci că toți ne găsim pe cale, ca să zic așa, și atunci neapărat trebuie să existe spațiu pentru creștere și o anumită diversitate. În concepție baptistă Biserica nu este un conglomerat înregimentat ideologic sau strict doctrinar ci un trup spiritual. Crezurile la baptiști sunt mijloace de creștere nu de îngrădire. Sau, mai frumos spus de E.Y. Mullins:

Un alt pericol în crearea de crezuri este să confundăm coaja cu miezul, forma cu viața. Crezuri create cu măiestrie în momentele cele mai fierbinți ale vieții spirituale pot rămâne în existență dar focul să se stingă. În acest caz, crezul fără viață spirituală se transformă în lanț care ne subjugă în loc să fie ca aripile care dau avânt sufletului. Singurul remediu, în acest caz, este să ne întoarcem din nou la Cristos ca să aprindem din nou flacăra vieții spirituale. Crezurile sunt folositoare doar atât timp cât sunt o expresie normală a vieții, și sunt folosite ca mijloace de propagare a vieții. Nu este deloc un act religios sau spiritual să susții un crez doar ca adevăr intelectual. În Noul Testament nu găsim așa ceva, și decât să cădem în intelectualism sec menținând un crez mort, este mai bine să ne întoarcem din nou la Noul Testament. Pericolul să apară un astfel de intelectualism sec, sau ca unii așa-numiți „campioni ai credinței” să folosească crezul ca pe un bici cu care să mențină pe ceilalți în mod forțat în formație este atât de mare încât unii baptiști au decis să-și exercite libertatea renunțând la orice crez formal, sau să respingă toate crezurile, și să se întoarcă mereu și mereu doar la Scriptură în materie de doctrină. În acest caz, din nou, este dreptul lor în Cristos să ia această poziție. Cu toate acestea, crezurile au o funcție valoroasă în a ne conduce pe toți către unitate de credință și practică, atâta timp cât nu le purtăm doar ca pe niște măști ale unei religii moarte și nu le folosim ca să biciuim pe alții cu ele; atâta timp cât nu pun piedică vieții și creșterii – pe scurt, crezurile au scopul de a ajuta nu de a împiedeca. Un crez este ca o scară. Pe ea te poți urca pentru a avea o vedere panoramică și a fi într-o atmosferă spirituală mai înaltă, dar tot pe ea te poți și coborî la nivelul de jos al unei ortodoxii moarte.

Sigur, eu fiind baptist, nu pretind să fiu nepărtinitor dar afirm aici că în mod normal, din punct de vedere pur teologic baptismul ar constitui un cort destul de mare să-i cuprindă și creștini după Evanghelie (frați) și pe penticostali. Adică în cadrul baptismului sunt persoane care se emulează fără probleme pe tiparul fraților iar altele se emulează fără probleme pe tiparul penticostal, fără să-l facă obligatoriu pe nici unul. Din acest motiv un preot ortodox de pe vremuri, care se ocupa de „sectologie,” zicea că „baptiștii vor să-i cuprindă pe toți.” Este știut că Oncken, de exemplu, a colaborat cu toți și a adus în cadrul baptismului diferite grupuri de nuanță evanghelică din Europa și Rusia (inclusiv menonite), ceea ce ar și explica în parte creșterea rapidă a baptismului în aceste zone la începuturi, precum și unele nuanțe diferite de spiritualitate între baptismul european și cel anglo-american.

Originea baptistă a penticostalismului românesc (penticostalii la început au adoptat numele de „baptiști penticostali”), atât în Romania cât și în SUA, nu necesită prea multă discuție, dacă cineva citește istoria penticostalilor de Andreiescu. Cât despre creștini/frați, deși istoric rădăcinile lor sunt diferite, unii frați la baptiști au început (Müller, de exemplu, cred și Craik), iar primii frați din Elveția au fost influențați puternic de Haldane, care a călătorit prin mai multe stadii denominaționale înainte de a se opri la baptiști. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii din primii elvețieni care au fost faultați de biserica de stat pentru că oficiau acte de cult fără a fi ordinați, s-au dus în Anglia, unde au fost ordinați de păstori prezbiterieni, baptiști și congregaționaliști (nu că bisericii oficiale din Elveția i-ar fi păsat :)). Interesant este faptul că în spirit baptist, Haldane nu a căutat să impună o anumită linie evanghelicilor elvețieni, ci a abordat mai mult probleme de principiu, lăsându-i pe aceștia să lucreze implicațiile Evangheliei în contextul lor specific cum cred potrivit, fără să impună o anumită linie. Nu tot așa a făcut Darby, care a venit în Elveția după Haldane, și i-a deraiat pe frați pe linia darbysmului pentru o bucată destul de bună de vreme.

Nu, nu sunt naiv, știu foarte bine că există diferențe denominaționale care au făcut, și fac necesară diferențierea. Însă diferențierea nu este nici strict doctrinară nici nedoctrinară, pentru că în ultimă instanță doctrina și spiritualitatea merg mână în mână. Deși eu mă refer aici strict la aspectele doctrinare, din ele decurg aspecte de practică spirituală și eclesială care fac să avem diferitele feluri de evanghelici în România.

Nu pot să intru în detalii într-un singur post, așa că fac doar niște afirmații cu caracter general aici. Detalii, poate altă dată, dar unele nuanțe se vor evidenția și într-un articol pe care l-am scris pentru o carte care sper să fie publicată curând (asta nu mai depinde de mine :)), articol în care am încercat să prezint rădăcinile teologice ale celor trei confesiuni evanghelice. Sper să vă fac curioși, și să cumpărați toți cartea. Reclama e mama comerțului!

Doctrinar, diferențierea dintre cele trei denominațiuni evanghelice din Romania se face prin faptul că fiecare elevează la nivel de principiu definitoriu anumite aspecte de doctrină în raport cu ceilalți.

În principiu, baptiștii pun accent pe experiența convertirii, a nașterii din nou ca fiind definitorie unui creștinism autentic. Unii dintre primii baptiști din Romania (Socaciu, de exemplu) nu au avut probleme să adopte crezul tradițional creștin (ortodox) dacă a specificat o singură nuanță caracteristică, și anume, că biserica este alcătuită din oameni regenerați. Nu multe alte lucruri sunt absolut prescrise dincolo de aceasta (un avantaj și un handicap), deși, evident, sunt multe alte lucruri specifice fiecărui grup mai restrâns de baptiști. Din acest motiv, unii sunt de părere că există baptiști de toate denominațiile: baptiști penticostali, baptiști prezbiterieni, ba chiar și baptiști aproape ortodocși, cel puțin la prima vedere (Vezi Christianity Today). Și ca delectarea să fie mai completă, să adaug și un video.

Sunt sigur, nu toți sunt de acord sau vor fi fericiți cu cele de mai sus, dar cel puțin, cei ce încearcă să pună marca cesaționistă sau carismatică pe denominația baptistă ar trebui să se gândească serios dacă vor să facă o ruptură în trupul lui Cristos pe astfel de teme. Dincolo de elementul fundamental baptist, care de fapt este comun tuturor evanghelicilor (de aici și cortul mare), frații și penticostalii adaugă alte aspecte definitorii.

Frații, de exemplu, ridică la rang de principiu denominațional (deși ei nu ar fi vrut să fie o altă denominațiune, da, ce să-i faci, trăim în lumea reală nu cea utopică, așa că sunt o denominațiune) un anumit tip de eclesiologie, conceput într-un anumit tipar escatologic. De aceea practică comuniunea deschisă și pluralitatea prezbiterilor. Recent, acest tipar escatologic s-a mai scuturat puțin în România, după cum și aspirația eclesiologică (sau oricum, se mai caută eclesiologia potrivită) sau anti-carismatismul mai pronunțat decât la baptiști. Așa că, zic eu, se apropie mai mult de un centru comun al evanghelicilor.

Într-un tipar escatologic similar cu al fraților, penticostalii au ridicat la rang denominațional anumite aspecte specifice în doctrina mântuirii, aspecte care vin de pe tradiția wesleyană continuată în mișcarea de sfințire. Atât tiparul escatologic cât și normativitatea acestor aspecte ale doctrinei mântuirii au fost ajustate puțin de penticostali mai recent. Cine nu mă crede să compare articolul despre mântuire în mărturisirea de credință penticostală din 1947 cu cea prezentă (cât și alte articole).

Distanțarea dintre frați și penticostali s-a produs chiar la rădăcină, chiar înainte ca cele două denominațiuni evanghelice să fie definite pe deplin – adică pe când și penticostalismul și mișcarea fraților erau în fașă, când J.N. Darby și B.W. Newton au investigat anumite manifestări de tip pre-penticostal/Irvingian în Scoția și le-au repudiat.

Să clarific, între baptiști sunt persoane care au opinii similare cu ale fraților sau ale penticostalilor. Nici o mirare, pentru că așa este ograda baptistă, dar le privesc ca opinie, nu ca definitorii. Când, însă, acestea sunt elevate la rang de principiu denominațional definitoriu, se produce divizarea. Cel puțin, așa mi se pare mie că s-a produs între baptiști și penticostali, deși aș vrea să am mai mult acces la resursele primare pentru o judecată mai competentă. Desigur, și de-o parte și de alta sunt oameni mai mult sau mai puțini intransigenți, ca să nu mai vorbim de lupta între orgolii, goana după șefie, etc.

Cum spuneam, sunt baptist. Poate pe viitor voi avea ocazia să abordez alte aspecte doctrinare care explică de ce nu sunt nici la frați, nici la penticostali, deși, într-un fel, sunt acasă la toți. Spre delectarea și a fraților și a penticostalilor, și întru zidirea trupului lui Cristos!