Ordo salutis pe care eu l-aș traduce cu „secvența mântuirii” este un concept din dogmatică protestantă care prezintă o secvență de evenimente prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu la mântuirea omului.  Unii din cei ce pledează pentru o astfel de secvență se referă uneori la Romani 8:29 ca fiind tiparul decisiv:

29 Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.

30 Şi pe aceia pe cari i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Rom 8:29-30 CNS)

Evident, creștinii de opinie calvinistă pun predestinarea înainte de toți ceilalți pași (vezi Efeseni 1:4) în timp ce arminienii, pe baza textelor ca cel din Romani, spun că alegerea este condiționată de preștiința lui Dumnezeu.  Cred că și unii și alții greșesc.

Nu intenționezi însă să discut diferențele de înțelegere a secvenței mântuirii între diferitele confesiuni.  Personal, cred că încercarea de a „standardiza” teologic această secvență tinde să dezintegreze caracterul holist al experienței mântuirii și aceasta poate duce la afirmații aberante, ca de exemplu când aud câte un baptist zicând că poți fi mântuit și nebotezat, rupând astfel credința în inimă de expresia credinței vii, care este botezul.  Vreau doar să exprim o observație făcută când am citit cartea lui Ionescu și Lemeni, Teologie ortodoxă și știință.  M-am referit la această carte un pic mai detaliat în trecut, pe un alt post.  Ceea ce vreau să semnalez aici este că deși în general ortodocșii, din câte știu eu, nu afirmă o secvență a mântuirii caracteristică teologiei ortodoxe, autorii vin destul de aproape de a face așa ceva.

Deși nu o numesc ordo salutis, autorii încearcă să identifice „reperele unei metodologii a cunoașterii lui Dumnezeu” (pp. 243-46).  Nu elaborez, dar afirm: cunoașterea de Dumnezeu este mântuire.  Un avertisment riguros se face în nota de subsol: „această propunere trebuie asumată cu precauție maximă, ca simplă propunere de reprezentare la nivel mental, într-un sens extrem de limitat, a realității devenirii omului întru Dumnezeu.” Etc. etc..  Propunerea făcută este ilustrată astfel:

cunoastere

Cred că este remarcabilă paralela cu tiparul general evanghelic al experienței creștine.  Totul începe undeva, cu ceva, și acest ceva este o experiență a convertirii.  Spun autorii:

Există o experiență inițială a convertirii, greu dacă nu imposibil de caracterizat, ca una ce ține profund de taina persoanei umane.  Acest demers inițial trebuie văzut fundamental ca o deschidere. El lasă sufletului posibilitatea unei altfel de experimentări a realității decât cea de până atunci.  Este o naștere a unor convingeri interioare nu atât prin argumentație rațională, cât prin intuirea a ceva profund, fundamental, care dă viață și care cheamă la viață.  De aici începe drumul presărat cu greutăți al maturizării credinței.

Iată un mod frumos, profund de descriere începutul vieții omului în Dumnezeu, prin deschiderea ființei noastre către El.  Creșterea în credință, după acest început, este ilustrată în imaginea de mai sus prin bucla repetitivă centrată în jurul rugăciunii și învățătrii Bisericii, în drumul spre sfințire.  Desigur, spiritualitatea ortodoxă prescrie aici un tipar bine stabilit de parcurgere a acestui drum, prezentat de autori sumar în paginile următoare.

Cred că ar fi o greșeală să încercăm să disecăm acest tipar mai departe pentru a-l forța în terminologa protestantă.  Am însă o nedumerire.  Dacă și unii și alții suntem de acord că cunoașterea de Dumnezeu începe cu această deschidere a omului pentru Dumnezeu (indiferent cum o numim), nu cumva practica eclezială a botezului unei persoane înainte de această deschidere (e.g. botezul pruncilor) nu este tocmai coșeră?  Ce să-i faci, nedumerire baptistă :).