Rusu, Ieremia. Cine sunt Creștinii după Evanghelie? București: Editura Didactică și Pedagogică R.A., 2011. 357 pagini, 10 RON.

Rusu_copertaTeza de doctorat a profesorului de dogmatică de la Institutul Teologic Timotheus din București încearcă să facă ceva ce nu este tocmai ușor … să definească identitatea Creștinilor după Evanghelie.  Ori, după cum spune introducerea la cartea lui Paul Perret, „nu este ușor să trasezi istoria și să formulezi principiile unei mișcări care nu are nici un act de constituire, nici o mărturisire de credință” (Perret, Paul. Nos églises dissidentes: Assemblées de Frères Larges. Aperçu de leur historire et de leurs principles. Nyon: Éditions Je sème, 1966, p. 11). 

Misionar elvețian în Romania timp de peste douăzeci ce ani (din 1922 până la primul război mondial), Perret a fost probabil unul din cei mai influenți teologi asupra Creștinilor după Evanghelie din România.  Probabil de aceea îl numește Botoșoneanu „un doctrinar al sectei” pe la 1929, în cartea sa Confesiuni și secte.  Din păcate Perret nu a lăsat o lucrare scrisă pentru publicare, cartea sa fiind o compilare a notițelor după care a predat la școala din Elveția după plecarea din Romania și a fost publicată post mortem cu unele adăugiri editoriale pentru a crea o introducere adecvată.  

Nu cred că există alt material în Românește care să trateze identitatea Creștinilor.  În 1980 cultului i s-a permis să publice Drumul Bisericii de E. H. Broadbent (am aflat de ea numai după ce m-am străduit să o citesc în engleză, așa cum o avem în biblioteca școlii; ediția engleză: Broadbent, E. H. The Pilgrim Church: Being Some Account of the Continuance Through Succeeding Centuries of Churches Practising the Principles Taught and Exemplified in the New Testament. London: Pickering & Inglis, 1945).  Broadbent a vizitat Romania ca misionar de mai multe ori – deduc din diferite lecturi – dar conexiunea lui cu Romania este mai mult accentuată prin faptul că el este cel ce, în drum prin București și aflând că nu este nici o biserică de tip evanghelic în limba română (baptiștii aveau biserică germană în București), în 1899 a publicat un articol semnalând nevoia într-o revistă evanghelică, ceea ce a dus la venirea primilor misionari Creștini (după Evnanghelie, când scriu cu C mare).

Să clarificăm terminologia, în Anglia inițiatorii mișcării au refuzat să-și dea vre-un nume ci s-au numit simplu, „frați.”  De aici denumirea de „Mișcarea Fraților.”  Eu îi voi numi pe scurt „Creștini” (C mare).

Atât Broadbent cât și Perret accentuează ideea fundamentală care stă la baza concepției Creștinilor: de-a lungul istoriei Biserica a degenerat în instituționalizare, sectarizare și corupție a părtășiei simple, egalitariene , ne-ritualiste și neinstituționalizate dintre credincioși, așa cum arată NT că a fost trăită de primii credincioși.  Creștinii după Evanghelie constituie o încercare de întoarcere la tiparul bisericii primare, chemând credincioșii din toate denominațiunile să vină împreună la părtășia simplă, sinceră, în jurul mesei lui Hristos, indiferent de tradiția din care previn și diferențele de vederi în lucruri neesențiale.  De aici derivă unele trăsături ale mișcării pe care le putem observa din afara ei: 

  • anti-instituționalism (un fel de democrație radicală)
  • anti-clericalism (ambivalență față de actul ordinării),
  • anti-ritualism (ritualismul din bisericile catolică și ortodoxă constituie o degenerare de la biserica primară nu o evoluție, în concepția Creștinilor)
  • anti-credalism (Crezurile aparțin sectarismului, care să divizează trupul lui Hristos.  În cursa asta au căzut ceilalți dizidenți – baptiști, congregaționaliști, prezbiterieni).
  • practicarea comuniunii deschise (oricine profesează credința se apropie de masa Domnului, chiar dacă este botezat adult, copil, și în unele cazuri – în străinătate cel puțin – chiar dacă nu este botezat, dar nu știu practica exactă a românilor). 

Ceea ce face lucrarea lui Ieremia oarecum diferită în acest context este faptul că  – sugerează titlul pus în fața conținutului – aceasta definește cultul prin prismă oarecum pur-doctrinară.  Adică, autorul ia patru doctrine fundamentale (mai precis, patru domenii ale teologiei) și analizează/definește poziția Creștinilor în aceste domenii.  Cred, așadar, că titlul lucrării lui Ieremia este un pic prea generos, întrucât nu tratează  identitatea mișcării în general.  Premiza cărții este că în cadrul mișcării evanghelice în general, Creștinii după Evanghelie au preluat orientarea de bază a Mișcării Fraților (inițiată în Elveția și Anglia – nedefinită teologic în detaliu de Ieremia, cred eu), iar în cadrul acestei mișcări Creștinii din Romania și-au format o identitate proprie.  Această evoluție distinctă a Creștinilor în cadrul Mișcării mondiale a Fraților se datorează, după autor, faptului că după al doilea război mondial aceștia au fost mai izolați de lumea din-afară și au fost nevoiți să ia poziție vizavi diferite influențe contextuale, românești.  Cele patru „doctrine specifice” discutate de Ieremia sunt:  pneumatologie, soteriologie, ecleziologie și escatologie.  Nu sunt sigur de ce doctrinele sunt tratate în această ordine, pentru că înclin să cred că ecleziologia are prioritate în definirea  identității Creștinilor.  De aceea afirm că lucrarea definește nu atât identitatea Creștinilor în context larg, cât identitatea creștinilor în contextul restrâns al evanghelicilor în Romania.

În domeniul pneumatologiei (doctrina despre Duhul Sfânt), vizavi de penticostali, Ieremia analizează șapte lucrări ale Duhului în procesul mântuirii omului pe care le găsim în Scriptură. Prima – lucrarea de convingere a oamenilor – este universală (față de toți oamenii) și continuă.  Următoarele cinici sunt  „instantanee, simultane, decisive și definitive” (p. 67, sublinierea autorului): botezul cu Duhul Sfânt, prezența Duhului, nașterea din Duhul, pecetluirea cu Duhul și ungerea cu Duhul.  Ultima, plinătatea Duhului – spune Ieremia, începe la nașterea din nou și continuă pe tot parcursul vieții credinciosului, fiind progresivă nu instantanee.

Autorul se pronunță și în privința „darurilor miraculoase” (profeția, vindecările, vorbirea în limbi) care marchează identitatea penticostalismului.  Expresia „dar miraculos” este calificată mai departe de autor, pentru că toate darurile Duhului sunt miraculoase.  Creștinii după Evanghelie văd aceste daruri ca daruri-semne, date temporar pentru autentificarea apostolilor, și care au încetat odată cu formarea Canonului biblic.  Totuși, există între Creștini și părerea că nici un dar nu a încetat.

În domeniu soteriologic (doctrina despre mântuire) Ieremia analizează poziția Creștinilor după Evanghelie din Romania vizavi de calvinism și arminianism, arătând că aceștia nu sunt nici calviniști nici arminieni ci „încearcă să rămână biblici.”  Impresia mea este că Mărturisirea de Credință a Creștinilor este mai calvinistă decât încearcă să prezinte autorul situația.  Aceasta nu este de mirare, întrucât atât în Elveția (patria lui Calvin) cânt și în Anglia, la origini mișcarea a fost calvinistă.  Unele cercetări teologice la care nu mă opresc acum arată că în contextul popularității arminianismului (Wesley a publicat revista The Arminian) o mișcare pro-calvinism s-a format la Oxford, din care au făcut parte mai mulți dintre Creștinii/Frații.  Darby însuși a scris un tractat anonim împotriva profesorului de dogmatică de la Oxford pentru a susține calvinismul iar în Elveția Darby a câștigat teren la început tocmai prin apărarea calvinismului împotriva metodismului care începuse să prindă teren în țara lui Calvin.  În această privința, luarea unei poziții moderate de către Creștinii din Romania este într-adevăr remarcabilă.

Ecleziologia (doctrina despre biserică) ar necesita cea mai multă discuție pentru aceasta este marca distinctivă a mișcării.  Cel puțin la origine, mișcarea a refuzat orice concept de membralitate, orice tip de conducere organizată și orice organizare formală supra-bisericească, orice tip de slujire plătită în biserică, etc.. Moștenind in influența Elvețiană (mai mult decât cea engleză/irlandeză), Creștinii din Romania – cel puțin așa cum îi prezintă autorul, nu manifestă acest tip de radicalism.  Mai degrabă este propus un model de organizare bisericească pe care autorul îl numește „congregaționalism teocratic.”  Acesta este reprezentat printr-o serie de cercuri concentrice cu Hristos în mijloc, o pluralitate de prezbiteri constituind cercul următor, urmat de un cerc al lucrătorilor, și în fine, diferitele slujbe (înfăptuite de toți membrii bisericii?).  Cred că orice model, inclusiv cel propus, prezintă potențialul ierarhizării (de ce n-ar fi toți lucrătorii tot atât de aproape de Hristos?).  De asemenea, nu cred că tipul de autonomie a bisericii propus poate exprima unitatea trupului lui Hristos.  Oricum, acestea sunt aspecte mult prea complexe pentru o discuție mai elaborată aici.

În sfârșit, privind escatologia (doctrina despre lucrurile de pe urmă), poziția Creștinilor este premilenistă (Isus va veni înainte de împărăția mesianică milenară, pentru a o stabili) și pretribulaționistă (Biserica va fi răpită în mod secret înainte de o perioadă de necaz deosebit pe pământ de șapte ani, numit tribulaționism).   Nu este surprinzător, întrucât Darby a fost în mare măsură principalul promotor al acestor vederi.  Mai surprinzător este faptul că nu pune un accent deosebit pe dispensaționalismul de tip darbyst.  Nici nu este această poziție unică în Romania, întrucât se găsește și la penticostali, ambele tradiții fiind inspirate de aceeași școală profetică a sec. xix din Irlanda.  Pe drept cuvânt, în acest domeniu poziția autorului este cel mai puțin dogmatică.

După părerea mea, numărul de doctrine pe care autorul încearcă să le discute este mult prea extins pentru proiect și nu se aliniază tocmai bine cu titlul anunțat.  Cartea nu prezintă atât de mult identitatea Creștinilor (ce îi distinge și îi face unici) cât poziția lor privind un număr de doctrine în discuție între evanghelici în general.  Între acestea numai ecleziologia prezintă anumite aspecte specifice doar Creștinilor, spre deosebire de alți evanghelici.  Pozițiile privind celelalte doctrine nu constituie mărci definitorii pentru Creștinii după Evanghelie.  Deși lectura este cam grea pentru nespecialiști sau persoane neobișnuite cu stilul minuțios al unei teze de doctorat, lucrarea este mult așteptată și bine venită.  Fără îndoială, fiecare păstor și lucrător evanghelic ar trebui să o citească.  Cât și unii care îi „sectarizează” pe Creștini din start, fără să știe despre ce vorbesc :).