Am încercat să scot în evidență în postul anterior trei tipuri de epistemologii care au rol determinant în tipul de discurs despre Dumnezeu pe care îl facem, adică în teologia noastră, și anume epistemologiile:

1. Raționalist-științifică, care a rezultat din iluminism și modernitate, și care a condus la obliterarea realităților spirituale ale ființei umane și negarea teologiei creștine clasice.

2. Creștin-modernistă, care încearcă să adapteze creștinismul modernității, demarând discursul teologic de la natura religioasă a ființei umane. Această abordare încearcă să exploreze religia pe bazele științelor moderne, fără a avea Scriptura ca autoritate ultimă, și o sfârșește în diluarea mesajului creștin într-o formă de îmbunătățire a condiției umane prin educație și exemplu moral.

3. Raționalist-fundamentalistă, care ca reacție la modernitate/liberalism pleacă de la o doctrină pre-stabilită (fundamente), antagonizând interpretarea realității pe baze rațional-științifice. Consecințele practice le-am văzut în divizarea denominațiunii Prezbiteriene și a seminarului Princeton în timpul controversei fundamentalist-moderniste a anilor 1920-30, și le vedem și astăzi în așa-numitul „culture war” în SUA.

 Controversa fundamentalist-modernistă a anilor 1920-30 nu i-a atins mai puțin pe baptiști decât pe prezbiterieni – Convenția baptistă de sud fiind cea mai importantă convenție baptistă a vremii (și cea mai mare denominație protestantă până astăzi în SUA). Teza mea în aceste postări este că baptiștii nu s-au divizat în anii 1920-30 pentru că în cadrul lor deja se puseseră bazele unei epistemologii diferite în abordarea teologică, care încerca să navigheze pe o cale de mijloc între liberalism și fundamentalism. Acum, voi încerca să argumentez teza.

La sfârșitul sec. xix și începutul secolului xx între baptiști a existat o mișcare de convergență fără precedent. Baptiștii din Anglia se uniseră într-o singură Uniune pe baza unei declarații comune de principii (anterior, baptiștii generali/arminieni și cei particulari/calviniști aveau mărturisiri de credință diferite) – lucru care l-a deranjat pe Spurgeon, dar problema ridicată de el e mult mai complexă și nu o abordez aici. În SUA mărturisirea de credință cea mai populară între baptiști era cea de la New Hampshire, care a desființat diferențele între baptiștii calviniști și arminieni în SUA (și care a constituit bazele mărturisirii The Baptist Faith and Message – re-adaptată de câteva ori până astăzi). În 1905 a avut loc formarea Alianței Mondiale Baptiste și primul ei congres mondial.

La congresul Alianței din 1905 E.Y. Mullins a fost solicitat să prezinte un referat pe tema tendințelor contemporane în teologie și direcții potențiale de dezvoltare în viitor. Mullins a fost președinte al școlii nr. 1 a baptiștilor din SUA (Seminarul teologic baptist din Louisville) din 1899 și mai târziu președinte al Convenției baptiste de sud (1921-24) și al Alianței mondiale baptiste (1928). Nu voi discuta referatul – este relativ scurt și extrem de dens, și este citire obligatorie pentru orice persoană care vrea să priceapă ce s-a petrecut în lumea baptistă în ultima sută de ani. Mă voi referi doar la epistemologia propusă.

Mullins a întrezărit că problema autorității sau a principiului de bază în teologie va continua să fie problemă cheie și a menționat diferite tipuri de teologii nesatisfăcătoare. Nu pot exprima mai bine decât el ce a spus, așa că traduc un citat mai lung (sursă: The Baptist World Congress: Authorized Record of Proceedings. London, Baptist Union Publication Department, 1905, 150-1):

Trebuie acum să prezic pe scurt cursul probabil al reconstrucției teologice în lumina considerațiilor anterioare. Așadar, în viitor teologia nu va lua raționalismul ca principiu constructiv pentru că raționalismul nu este întotdeauna compatibil cu interesele vieții. Naturalismul de asemenea va fi evitat pentru că nu conduce la teologie propriu-zisă, deoarece este incapabil să rezolve condiția umană creată de păcat. Evoluționismul, deși conține un adevăr relativ cu privire la universul fizic, falimentează în explicarea fenomenelor din sfera personală și socială. O concepție deistă despre Dumnezeu de asemenea trebuie abandonată ca inadecvată. Doctrina imanenței divine în ea însăși nu poate constitui principiul de reconstruire a teologiei pentru că în mod inevitabil Îl transmută pe Dumnezeu în natură și în om, și are tendința să prăbușească întregul sistem (teologic) în naturalism.

Exprimat în mod pozitiv, cea mai bună teologie pe viitor va continua să accepte autoritatea Scripturilor, dar va lua ca punct de plecare pentru interpretarea și iluminarea Scripturilor elementele experienței creștine, nu în aspectul lor singular ci în totalitatea lor. În primul rând, pentru că experiența creștină folosită astfel este conformă idealului științific care mai presus de toate caută să cunoască elementele naturii, vieții și religiei, și are resentimente față de constructe teoretice independente de experiență în lumea faptelor reale. În al doilea rând, pentru că această abordare este conformă adevăratului ideal filozofic, care de asemenea cere o bază în lumea reală pentru toate tentativele speculative ale intelectului. În al treilea rând, experiența restaurează cu putere crescândă argumentele cosmologice tradiționale cu privire la existența lui Dumnezeu, transferate în parte de la cosmologia naturii la cosmologia vieții lăuntrice. În al patrulea rând, experiența va susține cauza supranaturalismului în coliziunea sa cu naturalismul, pentru că aduce contactul cu supranaturalul la sfera conștiinței umane, care este cea mai indubitabilă din toate sferele realității. În al cincilea rând, experiența va stabili în măsură crescândă validitatea ispășirii lucrată de Hristos pe cruce în locul nostru și doctrinele asociate cu aceasta a păcatului uman și a divinității lui Hristos, precum și eficiența acestei ispășiri asupra oamenilor. Astfel, aceasta va aduce în mod indirect o contribuție importantă la doctrina Sfintei Treimi. De asemenea, experiența creștină va confirma, și în același timp va defini validitatea cunoașterii realităților transcendentale în sfera religiei, și indirect va reînvigora convingerile slăbite ale unei științe agnostice în sfera cercetării din lumea materială. În al șaselea rând, dogmele teologice vor deveni tot mai mult dogme ale convingerilor proprii, în contrast cu a rămâne simplu, dogme ca autoritate exterioară.

Din nou, textul este extrem de dens, eu accentuez doar epistemologia propusă. Astfel, Mullins a propus o epistemologie mult mai nuanțată decât în fundamentalism, în care a afirmat că fără a lua în considerare experiența lui Dumnezeu în viața celui născut din nou nu se poate face teologie sănătoasă. Biblia face distincție între cunoașterea lui Hristos „în felul lumii” și cunoașterea pe care o are creștinul în urma experienței eficienței jertfei lui Hristos în iertarea păcatelor și înfierea primită prin Duhul Sfânt.

Așadar, în epistemologia lui Mullins, realitățile spirituale cum ar fi divinitatea lui Hristos, eficiența jertfei lui răscumpărătoare, ș.a.m.d. nu le cunoaștem simplu prin deducții raționale directe din Biblie, (căci mulți citesc Scriptura și sunt, rămân sau devin și mai atei), ci prin citirea Bibliei prin iluminarea Duhului, de care au parte numai cei ce își deschid ființa pentru Dumnezeu și trăiesc aceste realități în viața lor. Deci, pe scurt, epistemologia lui Mullins formulată ca răspuns la atacurile moderniste nu urmează nici abordarea liberală nici cea fundamentalistă, ci mai degrabă încearcă să combine următoarele aspecte:

  • Rațiunea umană și abordarea științifică este validă și are rolul ei, dar sfera ei de autoritate este limitată la lumea materială. Această abordare nu are instrumente și posibilități de investigare a realităților spirituale. Fără îndoială, abordarea științifică a Scripturii are un efect asupra felului în care înțelegem Scriptura, dar nu atinge în mod fundamental nici unul din postulatele de bază ale teologiei creștine clasice. Așadar, în limitele ei critica superioară (și de orice altă natură) a Scripturii este folositoare, dar nu are autoritate ultimă asupra mesajului ei spiritual și asupra puterii Evangheliei. Știința și credința operează în sfere diferite. Aducerea acestora împreună nu se face pe scurtătură, prin dominarea uneia asupra celeilalte (a științei în modernism/liberalism, sau a credinței în fundamentalism).
  • Biblia este și rămâne sursa teologiei și are autoritate ultimă pentru credincios. Dar citirea ei nu se poate face pe un fel de scurtătură raționalistă bazată pe prescrieri doctrinare după tradiția fiecăruia (să zicem, în acest caz, cea calvinistă de la Westminster). Ci mai degrabă, există un fond teologic comun tuturor creștinilor (să zicem, tradiția creștină universală – formularea mea) de pe care operăm toți, dar ca și creștini, fără a aduce în ecuație experiența lui Dumnezeu în viața fiecărui om născut din nou, nu vom putea da socoteală pentru nădejdea care este în noi. Convingerile creștine vin tocmai din realitatea trăirii lui Hristos al Scripturii în viața personală.
  • Experiența creștină, așadar, are un rol crucial în formularea teologică. Aceasta nu înseamnă că experiența individuală dictează forma teologiei. Experiența creștină normativă este de natură istorică, dată în Hristos, așa cum ne este prezentat în Scripturi. Această experiență a lui Hristos, păstrată prin inspirația Duhul Sfânt în Scripturi, este norma care validează sau demască și distruge experiența/teologia personală. Biblia este și rămâne autoritatea ultimă. Diferența dintre epistemologia fundamentalistă și cea propusă de Mullins este o chestiune de metodologie în abordarea Scripturilor – și una și alta afirmă autoritatea ultimă a Scripturilor dar îi înțeleg diferit sfera lor de autoritate și modul ei de operare (de unde și în multe mărturisiri de credință expresia că Biblia este autoritate ultimă în materie de credință/trăire/religie, etc., pentru că așa este dată de Dumnezeu nouă, ca o carte a vieții nu ca manual științific).

După părerea mea, abordarea epistemologică a lui Mullins a fost crucială în păstrarea integrității denominaționale a baptiștilor de sud în controversa fundamentalist-modernistă care i-a divizat pe prezbiterieni. Mullins a scris acest articol în 1905 și a publicat și predat teologia sa sistematică la seminarul din Louisville din 1917, inoculând într-o anumită măsură pe baptiști față de controversele care au urmat în anii 1920-30. Astfel, baptiștii de sud au constituit o casă destul de mare ca să tolereze teologi cu vederi destul de diverse. Dar, sub presiunea evoluției istorice și sociale de după anii 60 influența epistemologiei fundamentaliste între baptiștii de sud a crescut și a dus o anumită divizarea a acestora, ieșirea din Alianța Mondială Baptistă, etc. etc.. Tendința calvinistă (și epistemologic fundamentalistă) pare să ia control la seminarul din Louisville – (deși nu neapărat și în celelalte școli ale baptiștilor de sud).

Cât despre Mullins… teologia lui publicată în 1917 a fost teologia sistematică tradusă și predată la seminarul baptist din București timp de o jumătate de secol. Ei, vedeți că venim acasă cu posturile noastre, pentru ca ajungem și la „ecourile” epistemologiilor evanghelice competitive pe târâm românesc. Dar despre asta, în posturile viitoare.