Simplu spus, epistemologia este acea latură a activității noastre care analizează și evaluează cunoașterea umană, adică cum ne însușim ceea ce cunoaștem, calitatea și limitele cunoașterii umane, cu ce fel de presupoziții operăm, etc..

Când vorbim despre Dumnezeu, cu alte cuvinte, când facem teologie, tipul de epistemologie cu care operăm are caracter determinant pentru teologia pe care o facem.

Fără îndoială, epistemologia omului contemporan este diferită de cea a omului de acum o mie de ani, sau de acum două mii de ani. Curente sociale și de gândire cum ar fi revoluția științifică, iluminismul, modernitatea și tot ce a urmat, au schimbat în mod radical felul în care cunoaștem lumea în care trăim. Începând cu acest post îmi propun patru sau cinci articole despre tipuri de epistemologii evanghelice care s-au format ca reacție la modernitate, după care voi încerca să trasez influențele lor asupra teologiei evanghelice (cu precădere baptiste) românești. Anticipez următoarele posturi care discută situații concrete:

  1. Princeton (postul de față)
  2. Louisville
  3. București
  4. Oradea

Modernismul în teologie este un produs al sec. xix care a rezultat din abordarea Iluministă a realității. Prin faptul că dă prioritate ultimă rațiunii umane în teologie, iar rațiunea umană se bazează strict pe experiment științific, această abordare este reducționistă din start, pentru că reduce realitatea la ceea ce poate fi explorat prin experiment științific repetabil. Deși inițial abordarea raționalistă a creației nu a fost anti-religioasă, ideea fiind că ce descoperim prin experiment în creație este congruent cu ce cunoaștem prin revelație, în evoluția ei această abordare a sfârșit-o negând teologia clasică și în general, învățătura tradițională a bisericii.

Un teolog/filozof creștin care a reacționat împotriva acestei abordări a fost Friedrich Schleiermacher, care pe la 1799 a publicat o carte intitulată Despre religie: Cuvântări pentru batjocoritorii ei (de citit în engleză la CCEL, On Religion: Speeches to Its Cultural Despisers). Ideea principală este că religia are originea într-un sentiment sau o tendință a omului după absolut care este parte fundamentală a naturii umane, și orice interpretare a vieții și creației care nu ține seama de această dimensiune este trunchiată și reducționistă.

Schleiermacher a acceptat abordarea științific-raționalistă a realității și a scris o teologie care a încercat să reconstituie teologia creștină pe baze raționaliste. Citind diferite ediții ale teologiei lui trag concluzia că proiectul lui a fost neterminat. De exemplu, el nu a ajuns niciodată să reconsidere doctrina Sf. Treimi deși aceasta este piatră de căpătâi în teologia creștină – el doar a exprimat convingerea că o articulare nouă a doctrinei va fi făcută de evanghelici. Vizionară prezicere, dacă considerăm resurgența extraordinară a acestei doctrine după Barth. Oricum, ce ne interesează în mod particular aici este metodologia lui, mai precis, epistemologia. El a dat credit deplin explorării științifice a realității și a încercat o re-articulare a teologiei creștine în termenii acestei abordări. În general, Schleiermacher este creditat ca fiind „părintele teologiei creștine liberale.”

Voi sări acum în timp al anii 1920-30, la Seminarul teologic Princeton  – școala principală a prezbiterienilor în SUA. Acești ani au fost marcați de așa-numita controversă fundamentalist – modernistă între prezbiterieni, și nu numai.

Evoluția post-Schleiermacher a reinterpretării teologiei clasice creștine de către liberali a rezultat în diluarea acesteia și reducerea ei la un fel de sirop umanist în care Hristos este doar un om de o conștientizare mai acută a prezenței lui Dumnezeu în comparație alți oameni, care mântuie prin exemplu și influență morală (nu prin răscumpărare prin jertfă, și naștere din nou). Plecând de la premiza menționată, este și normal să se ajungă la o astfel de concluzie. De exemplu, cum o să dovedești științific că Isus este divin? Ce fel de experiment poate fi făcut în acest sens? În general, moderniștii/liberalii extremiști au derapat și au luat-o razna spre stânga.

Fundamentalismul teologic este mișcare de reacție la modernism. Acesta afirmă că indiferent de interpretarea raționalist-științifică a realității, anumite aspecte ale teologiei creștine sunt fundamentale (divinitatea lui Hristos, nașterea din fecioară, Întruparea, inspirația Scripturilor, etc.) și ele nu pot fi alterate fără a desființa creștinismul. Văzând că apa vieții nu poate fi cărată cu ciurul modernist, fundamentaliștii s-au hotărât să facă vas de beton. Unii, atât de beton încât au zis „jos cu studiul științific!” Noi știm mai bine, pentru că așa zice Biblia. Dacă Biblia ar zice că mărul cade din copac de jos în sus, nu contează că lui Newton i-a căzut mărul pe cap de sus în jos (și unora dintre noi, de altfel). Biblia este adevărată, Newton este „nuts!” Bineînțeles, Biblia zice așa cum zicem noi – au zis fundamentaliștii – adică Biblia prezintă o teologie calvinistă în linie dreaptă prin Sf. Augustin și Calvin, direct în termenii Mărturisirii de credință Westminster. În reacție la moderniștii extremiști care au derapat la stânga, fundamentaliștii extremiști au luat-o razna la dreapta.

La Seminarul teologic Princeton controversa Fundamentalist – Modernistă a anilor 1920-30 a rezultat în plecarea unor profesori pentru a forma o nouă școală de teologie bazată pe fundamentele neschimbabile ale credinței, și anume, Seminarul teologic Westminster (localizat în Philadelphia). Practic, la Princeton au rămas moderniștii și cei ce au acceptat să conlucreze cu ei. La Westminster au plecat drept-credincioșii. Îi numesc drept-credincioși pentru că diviziunea s-a extins asupra denominațiunii, cei desprinși de prezbiterieni formând o nouă denominațiune numită Orthodox-Presbyterian Church. În principiu, divizarea s-a produs în urma impactului modernismului asupra teologiei creștine.

John Gresham Machen (1881-1937), este cel ce a condus mișcarea de desprindere de Princeton și de formare a seminarului Westminster și a Bisericii Ortodoxe-prezbiteriene este un bun exemplu de epistemologie fundamentalistă koșeră. Nu i-a plăcut să fie clasificat ca fundamentalist pentru că o latură a fundamentalismului include o bună măsură de anti-intelectualism, dar în ultimă instanță el este un bun exemplu a acestui tip de epistemologie.

Să mai remarc că până în ziua de azi câte un rateu se mai dă și la Westminster, cum a fost cazul profesorului de VT Peter Enns (vezi blogul), care a plecat de la seminar în bună pace în 2008, în urma unei cărți scrise cu trei ani înainte, pentru că nu a mai putut funcționa, se pare, în tiparul doctrinar predeterminat de Westminster.

Concluzionez acest post identificând trei tipuri de epistemologii:

1) Raționalist-științifică. Rațiunea umană prin abordare strict științifică controlează înțelegerea realității. Această epistemologie este reducționistă, obliterând dimensiunea spirituală a experienței umane.

2. Creștin-modernistă. Această epistemologie încearcă să adapteze creștinismul la modernitate, afirmând metodologia raționalistă pe baza căreia re-interpretează teologia creștină. Rezultatul este diluarea și dezintegrarea creștinismului clasic.

3. Raționalist-fundamentalistă. Această epistemologie afirmă că există un cumul de învățătură/doctrină creștină care rezultă din studiul rațional al Scripturii, cumul care este ne-negociabil indiferent de descoperirile științei moderne. Rezultatul este blocarea în tiparul doctrinar pre-determinat, care de regulă este pe axa Augustin – Calvin – Westminster, fără a da considerare întregii moșteniri teologice creștine. În plus, cumulul de doctrină acceptat poate varia de le persoană la persoană.

Dacă vă întrebați ce legătură au toate aceste cu teologia Românească… aveți puțintică răbdare. Și când a creat Dumnezeu lumea soare a ieșit doar a patra zi, deși lumină a existat de la început. Așa și aici. Este ceva lumină în acest post. În următorul vom vedea un alt tip de epistemologie prezent între baptiști (Seminarul din Louisville) și doar după aceea vom vedea influențe pe scena românească.