În acest text supun atenției cititorilor blogului meu câteva observații despre folosirea de mărturisiri de credință, cu câteva particularități specifice, la baptiștii români. De asemenea, propun o privire comparativă paralelă a Mărturisirii baptiștilor germani de la 1847 vis-a-vis de prima mărturisire pe care am găsit-o a baptiștilor români de după Unire (1927 – probabil pregătită în anticiparea legii cultelor din 1928).  Puteți privi comparativ cele două mărturisiri descărcând acest fișier pdf (din păcate, nu am timp să traduc, și nu am găsit un text românesc al mărturisirii germane, dar mai caut).

Dintotdeauna baptiștii au manifestat o ambivalență față de mărturisiri de credință, uneori distingându-le de crezuri, care au fost folosite în istorie de bisericile unite cu statul ca instrumente coercitive asupra conștiinței supușilor. Astfel, din sec. xvii, în Anglia, când și-au început existența, baptiștii au scris mărturisiri de credință pentru a se diferenția de menoniți și de ceilalți puritani separatiști. De asemenea au scris și catehisme pentru instruirea convertiților. În mărturisiri, uneori chiar au inclus crezuri istorice (Niceea-Calcedon, Apostolic, Atanasian), cum a procedat și Ioan Socaciu cu Catechismul Apostolic din 1918, în care a inclus crezul ortodox / Niceea-Calcedon, căruia i-a modificat articolul despre biserică după principii baptiste. De cele mai multe ori, însă, mottoul baptiștilor a fost „crezul nostru este Scriptura.”

În multe țări din Europa prezentarea unui crez distinct de cel al bisericilor existente era condiție primă pentru recunoaștere legală a unei noi confesiuni. Acesta a fost cazul Ungariei, din care făcea parte și Transilvania, care printr-o lege dată în 1895 recunoștea legal orice religie care avea un crez distinct de cele existente deja și un statut de funcționare care nu contravenea legilor în vigoare. Această lege a permis legalizarea baptiștilor maghiari din Transilvania în 1905.

Când a pătruns baptismul pe teritoriul actual al României, diferite provincii se găseau sub jurisdicții diferite, cu cerințe legale diferite. La început nu au existat legături strânse între baptiștii din diferitele jurisdicții, deci nu a existat o mărturisire de credință formal-adoptată în comun. Unitatea baptiștilor a fost o unitate de părtășie creștină, exprimată formal prin mărturisirea credinței în cadrul actului botezului și includere în părtășia bisericii locale. Unitatea dintre bisericile locale se păstra prin părtășia dintre slujitorii lor care se întruneau constant pentru discutarea problemelor doctrinare și organizatorice. Numai cei ordinați puteau ordina un nou păstor și numai anumiți păstori erau și botezători, deși predicatori și împărțitori de cină ordinați erau mai mulți (principiul „fiecare păstor un botezător a fost introdus după Unire și formarea Uniunii).

Moștenirea acestui mod tri-dimensional de trăire a unității confesionale (prin părtășia slujitorilor + o mărturisire de credință minimalistă + principiul „crezul nostru este Scriptura”) se observă până în zilele noastre în cazuri concrete, cum ar fi cel al retragerii ordinării lui Iosif Țon. Cu această ocazie unii se întrebau ce articol din Mărturisirea de credință a călcat fr. Iosif. De asemenea s-a făcut mult caz de faptul că mărturisirea ar fi incompletă pentru că nu are o teologie a Duhului Sfânt. Nu intenționez să discut sau aprob/dezaprob ce s-a petrecut atunci, ci să prezint moștenirea baptistă mai mult pentru a înțelege cum am ajuns aici, ca denominațiune creștină.

Doresc totodată și să afirm că de fapt, baptiștii ar putea funcționa și fără nici o mărturisire de credință elaborată dacă legea și necesitățile de pe teren nu ar cere-o (nu că ar fi și înțelept!). Ce mărturisire de credință au avut creștinii primelor secole până la Niceea, sau chiar în primul secol, în cadrul cărții Faptelor Apostolilor? Este, cred, important să observăm aceste lucruri astăzi, când unii militează pentru crearea unei noi mărturisiri mai lungi și mai restrictive, alții se declară campionii unei autonomii absolute a bisericii locale (așa ceva n-a existat niciodată la baptiștii români nici nu ar fi sănătos doctrinar), iar alții așteaptă o impunere mai autoritativă de la centru (ca și cum n-am fi destul de clericalizați deja).

Propun o ilustrare grafică a delimitării tri-dimensionale confesionale la baptiști (scriptură, părtășie, mărturisire). Relația dintre cele trei ar putea constitui un subiect de discuție în viitor. Modelul însuși ar putea fi un tipar prin care să evaluăm starea noastră denominațională sau/și să definim identitatea baptistă.

Întorcându-mă la problema mărturisirii de credință, în 1897 baptiștii maghiari (fără participarea altor naționalități) au adoptat o mărturisire de credință pe baza celei germane (redată aici) și aceasta a fost baza recunoașterii legale a baptiștilor în Ungaria/Transilvania, în 1905. Baptiștii care nu s-au unit formal cu baptiștii maghiari (cei mai mulți români) nu erau recunoscuți. Unitatea dintre toți baptiști din Ungaria a fost compromisă atunci din cauza unei neînțelegeri dintre liderii germani și maghiari pe care nu o discut aici. În principiu românii au dorit să se mențină echidistanți față de cele două facțiuni și să colaboreze cu ambele. Astfel, în ciuda diferențelor, practic toți baptiștii, maghiari, germani români, etc. au continuat o părtășie limitată unii cu alții.

Mulți ani după Unirea din 1918 baptiștii din diferite zone în România Mare au continuat să funcționeze după legile în vigoare înainte de Unire în fiecare zonă. Până și în 1926 baptiștii din Transilvania au continuat să creeze biserici și comunități după legea ungară a cultelor din 1895, cei din Basarabia după legea rusească din 1906, cei din România Veche după Constituția României din 1866, etc.. Astfel, cel puțin în fața legii, baptiștii nu și-au pus problema unei mărturisiri de credință unificatoare – aceasta ar fi creat doar complicații legale.

Cu toate acestea, indiferent de separarea legal-administrativă, baptiștii români de pretutindeni s-au căutat unii pe alții și au căutat să formeze și să păstreze o unitate. Așa se face că în 1919-20, prin adunări succesive au discutat problema formării unei uniuni, care s-a concretizat la ceea ce s-a numit Primul congres baptist din România, cu formarea Uniunii bisericilor baptiste din Romania. Aici s-a hotărât și înființarea primei școli de teologie (de pregătire a misionarilor), înființare care va avea loc anul următor. Baptiștii s-au unit într-o singură uniune baptistă în Romania înainte de a exista o lege uniformă a cultelor cu aplicabilitate în toate provinciile României la fel.

Mergând înapoi câțiva ani, primul contact oarecum formal între baptiștii români din Transilvania cu cei din Regat și Dobrogea a avut loc în decembrie 1913. În Regat/București, Constantin Adorian era liderul principal. El se întorsese de la școala de misiune creată de Oncken la Hamburg, dar nu era ordinat. Cu știrea celor din Hamburg și a Uniunii din Budapesta, o delegație a baptiștilor din Ardeal a venit să-l ordineze. Atunci a avut loc o conferință în care s-au discutat probleme doctrinare și organizatorice. Acest aspect este semnificativ pentru tema noastră, pentru că în câteva luni Adorian a publicat o mărturisire de credință în revista Farul Creștin (1914). Știm că aceasta a fost publicată și ca o broșură probabil în repetate rânduri, dar nu am reușit să găsesc o copie originală. Oricum, într-un fel, aceasta ar putea fi considerată prima mărturisire de credință reprezentativă a baptiștilor români de pretutindeni pentru că Adorian a publicat-o după o consfătuire între baptiștii români din diferitele provincii. Totuși, nici această mărturisire nu era legal-reprezentativă pentru toți Românii, de vreme ce în fața legii din Transilvania mărturisirea de credință a baptiștilor era tot cea maghiară din 1905. Deci, mărturisea de credință nu a constituit elementul singular sau dominant de exprimare a unității confesionale a baptiștilor români.

Reprezentativ pentru rolul mărturisirii de credință la baptiști este faptul că primele două volume din Istoria Baptiștilor de Alexa Popovici nu redau textul vre-unei mărturisiri oficiale, deși menționează din când în când tipărirea acestora. În schimb, citirea cu atenție a textului denotă de mai multe ori expresia „crezul nostru este Sfânta Scriptură.” Sau faptul că în 1920 când Octavian Goga, ca ministru al cultelor, a chemat trei reprezentanți baptiști să apere credința în întâlnirea cu trei teologi ortodocși, baptiștii nu au folosit vre-o mărturisire de credință baptistă comună în toate provinciile, pentru că nu exista așa ceva. În discuție cu teologii ortodocși ei au folosit doar versete din Biblie.

Între timp, cu libertatea tipică baptiștilor, au apărut probabil alte mărturisiri și catehisme cu uz local, sau în orice caz, opțional, în diferite biserici. Astfel, în 1918, în SUA, Ioan Socaciu a publicat catehismul menționat mai sus, în care a tradus și inclus Mărturisirea de credință de la New Hampshire, care în 1924 avea să devină baza pentru mărturisirea de credință a Convenției baptiste de sud din SUA (Baptist Faith & Message). Acest catehism trebuie să fi avut o oarecare circulație în România prin anii `20, deoarece acesta și nu o altă mărturisire sau catehism oficial a fost combătut printr-o broșură de către episcopul Aradului, în 1926. Totuși, Mărturisirea inclusă în el nu a fost niciodată mărturisirea oficială a cultului baptist din Romania.

Mărturisirea de credință supusă atenției în acest post este cea din 1927. Este foarte posibil ca aceasta să fie identică sau bazată pe mărturisirea tipărită de Adorian în 1914, deși nu am găsit date istorice clare în acest sens. Remarcabil, se știe că tradițional, baptiștii din „România Veche” foloseau cuvintele „biserică” și „comunitate” în mod sinonim (moștenire de la germanii din București). Această folosire sinonimă a cuvintelor probabil explică de ce în mărturisirea redată aici avem referința la comunitate urmată de paranteza (biserica), arătând că este unul și același lucru. Pot exista și alte motive pentru acest fapt, dar eu cred că sunt mai puțin probabile. De exemplu, după 1920 ortodocșii au luptat să interzică baptiștilor denumirea de „biserică baptistă” și în general noțiunea de biserică. La un moment dat chiar s-a cerut bisericilor baptiste să ia de pe frontispiciu cuvântul „biserică.”

Mărturisirea din 1927, prezentată aici probabil a fost folosită în fața legii în 1928 când s-a introdus prima lege unificatoare a cultelor (în sensul de a avea o singură lege a cultelor în România Mare și a se încheia cu aplicarea legilor moștenite de dinainte de Unire de către fiecare jurisdicție). Deci oficial/legal, aceasta ar fi prima mărturisire de credință a baptiștilor români. Am putea face acum o comparație teologică între cele două… dar și asta pentru un post viitor, sau deocamdată, doar pentru delectarea personală a cititorului.

Celor ce v-ați trudit să citiți postul meu până la capăt vă fac și un apel. Dacă aveți documente originale (cum ar fi cărți, broșuri, copii ale publicațiilor baptiste vechi, etc.) care ar ajuta la cunoașterea istoriei acestui subiect, vă rog să mă contactați.