Zilele acestea nimerii peste un articol vechi de un an de pe blogul Istorie Evanghelica cu titlul „Calvinismul moderat al primei mărturisiri de credință baptiste.” L-am citit și răscitit, și m-am întrebat dacă autorul distorsionează în mod intenționat istoria citind textu’n fir în dinte (adică sărind peste câte o ștrofă), sau este o citire onestă dar lipsită de puterea de pătrundere sau pregătirea necesară pentru a discerne nuanțele. Această abilitate, sau mai degrabă lipsa ei, este puternic influențată nu numai de lentila ideologica prin care este citit textul ci poate și de lipsa cunoașterii contextului istoric și a surselor originale.

Autorul se întreabă „cât de fidelă originalului german este mărturisirea de credință a baptiștilor români de la 1913. Mai păstrează ceva din influența calvinistă a acesteia?” După care imediat urmează răspunsul: „Iată ce zice Alexa Popovici…”

În primul rând, cinstit ar fi să se facă clar că Alexa Popovici în textul respectiv nu analizează mărturisirea de credință, nici măcar nu intenționează să se refere la cea a lui Oncken, ci el descrie o situație istorică. Referință la mărturisirea de credință la Popovici este numai în nota de subsol care spune clar că mărturisirea de credință în discuție „afirmă și alegerea divină și universalitatea harului.” După cum se vede din însuși textul de sub ochii autorului postului de pe Istorie Evanghelică, dacă acesta ar avea ochi pentru text.

Că au fost calviniști între baptiștii români, cu precădere maghiarii care proveneau dintre calviniști, ca Toth și Cornea, este clar și normal. Că a fost preluat și de copii lor în credință, cel puțin în prima fază, și aceasta este de de așteptat.  Că ocazional au păstrat obiceiurile neoneste ale calviniștilorlor de la sinodul de la Dort, care i-au fentat pe arminieni invitându-i la sinod dar ne lăsându-i să vorbească, de asemenea este clar. Adică fr. Toth la un moment dat i-a pus pe românii de la o conferință să voteze dacă în Biserică toți trebuie să fie una. Bieții români (romanians nor arminians cum mă confundă pe mine la școală :)), au zis că sigur că da. Toth însă nu le-a spus ce are el în cap. Dar unii din cercul lui, care știau ce vrea Toth, le-a explicat că de-acum vor trebui să țină Paștele cu ungurii și să nu mai pună cruci pe mormânt. Când s-au deșteptat românii și au priceput ce vrea Toth, toți să-și pună mâna-n cap, nu alta. Noroc că i-a lămurit neamțu’ (Henry Meyer) că nu trebuie să fie șovini ci fiecare să țină Paștele cu cei între care slujește, iar cei ce au purtat crucea în viață pot să o poarte și pe mormânt. Și așa au făcut baptiștii români până în ziua de azi. Asta poveste vine tot de la Popovici.

Că veni vorba de Mărturisirea germană de la 1847, autorul bine zice că prima mărturisire, din 1837 a fost scrisă de Oncken și Kobner. Atunci de ce n-a fost adoptată până în 1847? Tot din cauza calvinismului, pentru că timp de vre-o opt ani fratele Lehmann din Berlin și biserica lui n-au acceptat calvinismul ei accentuat. Deci, după ce Lehmann a editat-o și a devenit de un „calvinism moderat,” au acceptat-o toți baptiștii germani. A fost mărturisirea baptiștilor români de un calvinism moderat? Nu. Cea germană a fost. Mărturisirea din 1847 nu este a lui Oncken și Kobner ci a lui Oncken, Kobner și Lehmann.

A fost, atunci, mărturisirea românească fidelă celei germane? Nici nu cred că a intenționat cineva așa ceva! Oricine se uită și numai cu o jumătate de ochi închis, vede că una este maximalistă (detaliată și lungă) iar cealaltă este minimalistă (scurtă și concisă). De ce a fost mărturisirea românească scurtă și concisă? Cine e curios să citească documentele primelor congrese baptiste mondiale, la unele fiind prezent și Adorian, și să se documenteze despre atitudinea timpului cu privire la crezuri și mărturisiri, și va înțelege de ce. Se pare că și Adorian și-a făcut tema de casă la aceste congrese (nu doar Socaciu, în America).

Oricine vrea să compare două texte, nu pune unul cu litere mari în văzul mare, și celălalt cu litere mici, încât nu le poți citi unul lângă altul. Dar să o lăsăm și pe asta la o parte. Oricine dorește să compare un text cu un altul, nu spune doar ce conțin textele ci se întreabă și:

  • Ce s-a tăiat din primul? CE SEMNIFICAȚIE ARE?
  • Ce s-a adăugat la primul? CE SEMNIFICAȚIE ARE?

Acu, eu nu o să fac o analiză detaliată a întregului text că și așa am boala posturilor lungi. O să iau doar câteva lucruri:

Articolul despre păcat afirmă că omul a moștenit o natură total coruptă de la Adam. Fain. Calviniștii și arminienii sunt de acord aici. Dar adaugă românu’, „prin vină proprie sunt cu toții păcătoși…” Care este semnificația expresiei „prin vină proprie?” Adică nu vina lui Adam imputată urmașilor, ca și la Augustin, și total ambiguu la Calvin. Ci fiecare este vinovat pentru păcatele comise de el însuși nu pentru păcatul lui Adam. Practic, această expresie taie calvinismul.

Articolul despre alegere este și mai clar. Acesta, de fapt, este articolul definitoriu al calviniștilor. Felul în care a fost modificat este cel mai semnificativ. Până și titlul este modificat. Nu „Alegerea spre mântuire” ci „Despre alegere.” Tocmai de aici, curm remarcă postul respectiv, se scoate o mare parte. Ce se scoate din el? Nu-mi bat capul să traduc, ci preiau din traducerea din post câteva aspecte cheie:

„…înainte de întemeierea lumii a hotărât… ca cel Uns să fie Mântuitorul… din rasa umană… răscumpărarea să fie aplicată celor aleși…. Viața veșnică a fost asigurată pentru aceștia… Acest decret al lui Dumnezeu este neschimbat și din veșnicie imuabil… cei aleși nu pot fi smulși din mâinile lui Hristos…”

Deci, ce se scoate? Ispășirea posibilă doar pentru cei aleși (aici se spune că răscumpărarea este aplicată doar celor aleși – calvinism moderat). Se mai scoate și securitatea eternă bazată pe predestinație din eternitate.

Ce se adaugă la acest articol? Iată ce:

Totuși, noi vedem că Sfânta Scriptură arată tot așa de hotărât răspunderea fiecărui om față de Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să vie la cunoștința adevărului, poruncește ca toți oamenii din tot locul să se pocăiască și să creadă în Evanghelie.

Care este semnificația a ce se adaugă în locul afirmațiilor calviniste? Răspunderea omului și dorința lui Dumnezeu de a mântui pe toți. Adică un fel de a face calvinismul harcea-parcea. Ce rămâne din calvinism în această mărturisire de credință?

Baptiștii români n-au fost niciodată nici arminieni cu totul nici calviniști cu totul. În mod clar, n-au fost cu totul de o parte sau alta nici în această mărturisire de credință care are originea, se pare, în 1913 (deci înainte de Unire și formarea seminarului – la care au venit profesori din America – și a Uniunii Baptiste). Nu este o noutate. Mai citește și alte poziții asemănătoare contemporane.

Dar cea mai tendențioasă și lipsită de un simț istoric elementar este întrebarea: „Poate fi pusă diminuarea interesului pentru misiune – evidentă după 1949 în cadrul multor biserici baptiste – și pe seama adoptării unei teologii arminiene? Acest articol nu își propune să răspundă la o astfel de întrebare, ci doar să semnaleze accentele calviniste….” Păi atunci de ce sugerezi? Cum ar fi dacă un om merge pe drum iar un altul care nu știe nimic despre el, doar pentru că nu îi place mutra lui, ar zice „oare nu este acest om un ucigaș (sau pervers…)? Nu îmi propun să răspund la această întrebare, ci doar să afirm că soarele e pe cer.”

De ce întrebarea este lipsită de simț istoric? Pentru că tocmai anumiți calviniști, inclusiv în Romania, s-au împotrivit misiunii. Și anume calviniștii din zona Aradului care s-au unit cu prima uniune recunoscută – aceea a maghiarilor, în care germanii și cei mai mulți români din Transilvania nu erau incluși (legal, dar au continuat părtășia), și care erau probabil mai calviniști în orientare – am ști dacă am avea mărturisirea ungurească din 1905. În plus, toată lumea pe pământul acesta știe că arminienii au fost „în charge” cu misiunea și evanghelizarea iar cei mai mulți care s-au opus au fost calviniști! Chestia asta e așa de răsuflată că nu merită decât vorba unuia… „sancta simplicitas!”  Că de altfel, cum autorul mi-e frate, nu-l pot bănui de părtinire.

Advertisements