1. Esența problemei:

Cred că poziția ortodoxă despre taine, exprimată în viața și teologia Bisericii, s-a cristalizat în sec. iv-v în urma unui proces de creștere a doctrinei în paralel cu tranziția creștinismului de la religia practicată de credincioși mai mult sau mai puțin legal, prin casele lor sau în locuri ascunse ca grupuri de părtășie restrânse, la religia imperială dominantă, într-o anumită măsură opresivă, de vreme ce din persecutați creștinii au ajuns să persecute și să închidă templele altor religii. Cucerirea intelectuală și socială a imperiului de către creștini s-a produs printr-un proces de dezvoltarea a doctrinei și contextualizare a acesteia în cultura vremii, împrumutând-o, interpretând-o, transformând-o și modelând-o, ca să ofere la apogeu atât o filozofie sau o concepție despre lume dominantă (mai mult sau mai puțin coerentă) cât și o practică religioasă complexă prin instituirea unei clase sacerdotale și prin elaborarea unui ritual religios complex (liturghia). În centrul acestui elaborat ritual religios, ca și culminare a liturghiei, se află tainele. Practica religioasă elaborată astfel este încadrată în filozofia dominantă dezvoltată în jurul ei și este oferită ca ritm a vieții sociale a imperiului. Așadar, semnificația tainelor în viața ortodoxă nu poate fi înțeleasă decât dacă le considerăm în tiparul acestei filozofii și a ritmului vieții bisericii. Diferențele de cult, chiar între ortodocși și alte culte cu liturghii asemănătoare, derivă în mare parte din adoptarea unor cosmologii diferite.

În contrast, baptismul este o expresie mult mai recentă a creștinismului care derivă dintr-un anumit tip de experiență creștină, experiență care a evoluat pe fundalul tradiției creștine de veacuri, și în mare măsură în contrast cu elemente importante ale aceasta. Ca dezvoltare istoric-teologică, baptismul nu a atins maturitatea ortodoxiei. În timp ce ortodoxia, prin relația strânsă cu puterea socială, încearcă să angajeze imperiul sau națiunea (biserica ortodoxă este autocefală/națională – instinctiv, biserica ortodoxă nu știe să trăiască în pluralism, dar o învață post-modernismul :)) într-un anumit ritm liturgic, sincronizat ritmului cosmic al universului în centrul căreia se află tainele, baptismul are un principiu lăuntric diferit care promovează pluralismul în virtutea faptului că trăirea lui Dumnezeu de către ființa umană este rezultatul inițiativei lui Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Ori, „vântul suflă încotro vrea…” Asta nu înseamnă că Biserica trăiește haotic (cum se întâmplă uneori în biserica locală în lipsa maturității), căci credința „a fost dată sfinților odată pentru totdeauna,” ci înseamnă că Biserica este în permanentă stare de așteptare a revărsării noi a Duhului, în permanentă căutare după prospețimea prezenței lui Dumnezeu.  Altfel spus, Duhul suflă încotro vrea, dar pentru că este același Duh, ne constituie într-un singur Trup.

Rezultă din cele de mai sus că pentru a înțelege diferența trăirii tainelor dintre baptiști (și într-o anumită măsură la evanghelici în general) pe de o parte, și ortodocși (și catolici, cu unele deosebiri) pe de alta, trebuie să avem o înțelegere de bază a tiparului trăirii lui Dumnezeu în aceste tradiții și a locului tainelor în contextul ritmului lor spiritual. În ultimă instanță, aspectul fundamental care se află în inima dezbaterilor despre taine/sacramente/simboluri nu are de-a face în primul rând cu diferențe de terminologii, nici nu este un duel de versete biblice sau patristice, ci are de-a face cu modurile lucrării lui Dumnezeu în creație, a aducerii Împărăției Lui, în și prin Biserica lui Hristos.

Postul de față este o încercare onestă (honest to God :)) de a înțelege și transpune, pe cât posibil, pe limba unui baptist mai sărac în duh, ca mine, rolul tainelor în ritmul trăirii lui Dumnezeu în ortodoxie. Spun „pe cât posibil” pentru că recunosc, trebuie să atingem concepte cum ar fi theosis, despre care și Părinții au spus că evită să-l explice, pentru că nu poate fi înțeles decât de cei ce l-au trăit. Dar până la urmă ei s-au văzut nevoiți să încerce să o facă – deci să fiu iertat dacă încerc și eu. Cred că și eu îl am Duhul lui Hristos, deci, poate până la urmă nu vorbim limbi tocmai diferite!

În ciuda faptului că mi se spune că mă scuz prea mult :), menționez că nu am nici o intenție să creez disensiune între creștini, dar nici să închid ochii la diferențe. Până la urmă, nici noi, „sectanții” nu suntem tocmai mângâiați de frații și surorile noastre de alte convingeri, așadar prezint aceste lucruri nu pentru a demola pe cineva sau ceva, ci pentru a zidi Biserica lui Hristos. Altfel spus, le prezint în spiritul unii „ecumenism nostalgic” :). De fapt, de aceea și încerc să prezint poziția ortodoxă așa cum o înțeleg eu. Adesea în discuțiile teologice creăm din poziția oponenților un om de paie pe care apoi îl distrugem ușor. Eu postez aici înțelegerea mea despre ortodoxie cu scopul de a fi corectat în aspectele fundamentale, acolo unde greșesc. Dacă Dumnezeu va voi, în posturi viitoare voi arăta și de unde vin deosebirile între ortodocși și baptiști, și de ce eu însumi nu urmez un tipar ortodox al vieții creștine (traducere: de ce sunt baptist și nu ortodox în practicarea tainelor :), dar nici nu sunt simbolist iconoclast).

 2. Ce avem în comun:

Poate nu este rău să încep cu câteva elemente pe care toți creștinii le au în comun. Dacă este vorba strict de ce avem în Scripturi, cred că există un conținut esențial comun cu care mai toți creștinii sunt de acord. L-aș însuma astfel:

Esența Scripturilor VT și NT este că Dumnezeu, creatorul a tot ce există, vine să locuiască în creație, în omul creat după chipul și asemănarea Sa, și între oameni. În VT acest mesaj se găsește în crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și în coborârea slavei lui Dumnezeu mai întâi în Cortul Întâlnirii și apoi în Templu. În NT, acesta este mesajul întrupării lui Hristos, care este slava lui Dumnezeu locuind între noi (Evr. 1:3) iar locuirea lui Dumnezeu cu oamenii este ținta finală a creației după cum ne este redată în cartea Apocalipsei:

Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. (Rev 21:3-4 CNS)

În anticiparea revelației și a împlinirii depline a acestor lucruri în Hristos, Dumnezeu a prefigurat aceste adevăruri în instituirea preoției de la Templul VT unde se închina poporul lui Dumnezeu. Sistemul preoțesc și de închinare de acolo era o „umbră a lucrurilor cerești” (Evr. 8:5) care se realizează pe deplin în Hristos. Ele sunt în curs de desfășurare și se vor împlini pe deplin în „ziua aceea” la arătarea lui Hristos.

Cum am spus mai sus, cred că în cele spuse până aici există un consens general între toți creștinii. Însă în ce privește implicațiile practice precum și a felului în care Dumnezeu își manifestă și aduce prezența în creație, lucrurile nu stau la fel. Deci, să continui arătând cum înțeleg eu poziția ortodoxă.

3. Poziția ortodoxă văzută de un baptist:

Iată cum înțeleg elementele fundamentale ale teologiei tainelor în ortodoxie în context vieții Bisericii:

Creația: Dumnezeu a creat totul ca un act al dragostei divine. Inițial, omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu este matur ci un copil care trebuie să crească și să se maturizeze. Destinul creației, în centrul căreia se află omul, este ca aceasta să crească (prin creșterea omului) spre îndumnezeire (theosis).

Căderea: După unii Părinți, în starea primordială omul nu este nici muritor nici nemuritor în sine însuși, dar fiind creat după chipul lui Dumnezeu, are capacitatea pentru nemurire. Omul, fiind imatur, a făcut o greșeală, și astfel a pierdut capacitatea pentru nemurire. Aici este o diferență semnificativă chiar între ortodocși și catolici. Căderea nu are o semnificație atât de radicală la ortodocși. Practic, ortodocșii operează cu două stadii ale devenirii omului: creație > îndumnezeire, în timp ce catolicii și protestanții operează cu trei stadii: creație > cădere > restaurare/îndumnezeire. După căderea omului, destinul creației rămâne același: theosis. Diferența este că în loc de creștere de la starea primordială spre theosis, acest proces acum implică și răscumpărarea.

 Mântuirea / îndumnezeirea: Înțeleg așadar că în concepție ortodoxă ceea ce „sectanții” numesc mântuire este în fapt un fel de sub-concept al îndumnezeirii. Îndumnezeirea/theosis se realizează prin întruparea lui Hristos. Prin întrupare Hristos a asimilat natura umană și a transformat-o, redându-i capacitatea incoruptibilității și a eternității, capacitate pierdută când a greșit și a păcătuit Adam. La nivel personal, ajungerea la îndumnezeire, se face printr-un progres continuu, printr-un proces de creștere spre perfecțiune, până ajungem la starea de theosis deplină. Sfinții au ajuns deja la acea stare.

Ca o paranteză, două lucruri decurg de aici. Pe de o parte, ortodocșii fac alergie când pocăiții (pardon, sectanții) saltă de bucurie că au fost mântuiți :). „Cum se poate? – zic ei. Nimeni nu știe sigur dacă este mântuit până la plinirea îndumnezeirii!” Pe de altă parte, pocăiții fac alergie când aud că ortodocșii trebuie să se nevoiască spre theosis. Zic ei: „vedeți, la noi mântuirea e prin har, la voi e prin fapte. Voi faceți fapte ca să ajungeți la mântuire, noi am fost mântuiți și de aceea facem fapte.”

Cred că este necesar să acordăm un pic de atenție naturii și extinderii conceptului de îndumnezeire / theosis. Deși theosis ca limbaj nu se găsește în Scripturi și scrieri creștine timpurii, baza biblică a conceptului se găsește în afirmații ca „voi v-ați făcut părtași firii dumnezeiești” (2 Pet 1:4), în referințele biblice la natura nestricăcioasă și incoruptibilă moștenită de cei născuți din Dumnezeu, în ideea de a deveni asemenea lui Hristos sau de devenire spre desăvârșire etc., cât și în evenimente ca experiența lui Moise pe muntele Sinai sau transfigurarea lui Hristos pe muntele Tabor. Conceptului i se atribuie, așadar, și o dimensiune fizică. Această dimensiune este accentuată după sec. v prin tradiția monastică mistică a vederii luminii dumnezeiești în rugăciune, explicată mai târziu, în sec. xiv de către Grigore Palama prin introducerea conceptului de diferențiere între esența și energiile divine. Așadar, îndumnezeirea include trupul și în ultimă instanță creația întreagă/materia. Aceasta derivă din faptul că omul este ontologic legat de creație. Trupul îndumnezeit devine nemuritor. Nu sunt sigur de detalii (dacă există), dar cred că pe această bază este clădit cultul moaștelor.

Tainele, mijloace ale îndumnezeirii: Taina botezului și cea a euharistiei sunt mijloacele îndumnezeirii. Prin ele, theosis se aplică individului. În apa botezului credinciosul este curățit și purificat, primind promisiunea mântuirii și invitația să participe în divinitate. Euharistia este trupul îndumnezeit al lui Hristos care împarte nemurire trupurilor celor care îl primesc. Ea continuă taina întrupării. Astfel, Hristos se diseminează pe sine în fiecare credincios prin trupul lui, contopindu-se în trupurile credincioșilor astfel încât prin această unire cu ce este nemuritor, umanitatea are parte de ceea ce este incoruptibil. Prin sacramente sufletul omului se purifică și se înalță către Dumnezeu, căutând contemplarea Lui, eliberându-se tot mai mult de patimile pământești. Astfel, atât sufletul cât și trupul se îndumnezeiesc, pe măsură ce omul se înalță pe „scara cosmică” sau pe muntele mistic către Dumnezeu, prin rugăciune, sufletele sfinților ajungând în cer. Tradiția esicastă învață că îndumnezeirea înseamnă participare mistică în lumina divină necreată. Aceasta este posibil pentru că deși esența divină este în transcendent, energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt imanente în creație.

În înțelegere și practică ortodoxă, pentru petrecerea tuturor celor de mai sus Isus Hristos a întemeiat o instituție sacerdotală prin Apostoli. Când Hristos a anunțat în mod profetic distrugerea templului, El a anunțat înființarea unui nou cult, în care relația cu Dumnezeu se bazează pe sacrificiu continuu, dar nu unul sângeros. Astfel, Euharistia are dublu caracter. Primul (dar nu primar) caracter este de mulțumire (euharistie = mulțumire), cel de-al doilea este de jertfă. Cultul acestei instituții este modelat după cel al preoției VT, Marele Preot fiind Isus Hristos.

Numai Apostolii și urmașii lor hirotoniți prin punerea mâinilor constituie preoția harică. Numai aceștia sunt investiți cu dreptul și puterea harică de a administra tainele. Mirenii participă pasiv la cult (cu mici excepții, cred), fiind primitori ai tainelor. Numai aceștia pot împărtăși harul divin către credincioși. Cum harul este indispensabil mântuirii, practic preoția harică dispensează mântuire tuturor credincioșilor. Dispensarea harului se face prin jertfa adusă de preoți. Preotul de asemenea are rolul de însuma și aduce în locul preasfânt ofranda trupească și sufletească a enoriașilor exprimată prin prescurile și vinul adus de credincioși pentru Euharistie.

Dată fiind transsubstanțierea elementelor tainei, Euharistia capătă caracter de jertfă continuă și perpetuă. Cred, dar nu sunt sigur. Adică cred că aspectul jertfei continue este mai accentuat în catolicism – nu sunt sigur dacă ortodoxia privește la această jertfă ca și la o continuare sau ca la o instanțiere în timp a jertfei unice, istorice a lui Hristos pe cruce acum două mii de ani. Oricum, în virtutea transformării elementelor Euharistia (elementele) este vrednică de același fel de închinare și adorare ca și Hristos însuși. Deci, Euharistia are o funcție harică (de distribuire a harului) și una latreică (de închinare identică cu închinarea față de Hristos, nu doar ca adorare a icoanei).

Așa înțeleg eu ortodoxia și rolul tainelor în ea. Dacă greșesc, să fiu corectat. De ce nu o urmez?… în alte posturi.