Nu mi-am propus să ajung atât de repede în detalii despre celebrarea Euharistiei deși m-am gândit la câteva postări despre actele de cult, dar recent am nimerit peste înregistrarea video a Mesei Domnului celebrată anul trecut la conferința Străjerilor prin slujba lui Iosif Țon. Mi-a atras atenția efortul (prea intens în context, după mine) să prezinte teologia Euharistiei din perspectiva experienței individuale a credinciosului și mai puțin din perspectiva unității dintre credincioși exprimată în ritual, așa cum menționează Pavel în Corinteni, de exemplu.


Atenția mi-a fost atrasă și prin faptul că mi-am amintit de postul de pe ClujulEvanghelic.ro la subiect. Într-adevăr, este ușor de observat că cei ce favorizează înțelegerea sacramentală a Euharistiei centrează înțelesul acesteia în jurul expresiilor Domnului „acesta este trupul Meu” și „acesta este sângele Meu,” care trebuie interpretate literal (ca atare, elementele se transformă / transubstanțiază), în timp ce cei ce favorizează abordarea comemorativă centrează înțelesul cinei în jurul expresiei „să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Ori, este remarcabil că abordarea dogmatică a lui Iosif Țon merge împotriva acestei accentuări preferențiale a Scripturii în sensul că el urmărește ideea că trupul și sângele lui Hristos sunt hrana care ne dă viață, din Evanghelia după Ioan.

Se pare că în ultimii ani, poate și printr-un efort de distanțare de teologia ortodoxă, această abordare a devenit mai puțin frecventă la baptiștii români, dar trebuie menționat că această perspectivă de asemenea face parte din tradiția lor. Tradițional, de la bun început la baptiștii români Cina este de asemenea înțeleasă ca „nutremînt sufletesc” (Socaciu, Catehismul Apostolic, p. 122-3), sau după Mărturisirea de credință baptistă din 1905 (când baptiștii au fost recunoscuți legal în Ungaria/Transilvania), tradusă și tipărită în 1927 de editura „Farul Mântuirii” (limbajul vechi, original):

Noi credem și mărturisim că Cina Domnului este o sfântă moștenire lăsată de Iisus Comunității (bisericii) din care ea se nutrește în mod spiritual cu trupul și sângele lui Hristos vestind moartea lui până când va fi venit…

Ținem, ca la îndeplinirea acestei sărbători să se țină seama exact de procedeul apostolic.

Așadar, slujba cinei condusă de Iosif Țon este o celebrare după un tipar puțin atipic dar și tipic baptist. Aspectul tipic baptist este dat de faptul că urmărește ritualul simplu, instituit de Domnul Isus, așa cum este redat în Scripturi. Nu tu proscomidie (deși cineva a pregătit elementele), anaforauă (deși rugăciunile pentru elemente se pronunță), antimis (scriptura se pune unde este loc), epicleză, ecfonis, ectenie, cădelniță, cățuie, sfânt disc, linguriță (ok, păhărele, că vinul trebuie distribuit cumva). Nu heruvic, antifoane, axioane, anaforă ori antidor, etc… Ca să nu mai vorbesc de gesturi liturgice, felul în care trebuie așezate elementele, semnele de pe ele, numărul bucățelelor de pâine pe disc, veșmintele preoțești, etc.. Pentru un baptist un astfel de sistem este atât de elaborat încât se întreabă dacă prin el se mai poate vedea pădurea de copaci! (Până la Dumnezeu te mănâncă ritua…, oh, nu, sfinții :)).

Sursa: wikipedia.org

Cred că ar fi, totuși, interesant dacă cineva ar face o paralelă între ritualul Euharistiei elaborat, practicat de ortodocși și masa Domnului la baptiști; nu aș fi surprins de paralelele semnificative. Cel puțin, cele patru mișcări fundamentale desemnate de cele patru verbe care structurează ritualul și care sunt prezente în Scripturi și în toate riturile creștine sunt acolo și la baptiști (a luat, a binecuvântat, a frânt, a dat).

Sâmbătă noaptea la noi (Romania este decalată 10 ore înainte de California), fiind prima Duminică din lună, am urmărit slujba cinei în mai multe biserici evanghelice din Romania și din SUA care transmit live pe internet. Desigur, duminică am participat la cină în biserica noastră. Pentru comparație, am remarcat accentul pus pe conceptele de comemorare și simbol, precum și sublinierea făcută de Mihai Hușan la biserica Betel din Cluj că elementele nu se transubstanțiază (cina începe la 2:35:00). Se pot remarca ușor expresiile „act comemorativ,” „ne amintim,” „pâinea care simbolizează trupul,” „ne apropiem de simbolul sângelui” etc..

Evident, în această instanță Hușan este mult mai Zwinglian decât Țon. De fapt, Țon care vrea să fie un anti-ritualist, este mai ritualist, mai sacramental și mai bogat teologic (cred eu, și mai „mainstream baptist”) decât Hușan în performanța actului, deși este de remarcat că Hușan nu a condus singur ritualul, ca atare responsabilitatea pentru cum a fost structurat nu îi aparține cu totul. Vezi de exemplu la Țon gestul expresiv al frângerii pâinii, care în treacăt fie spus, ar fi fost mai semnificativ cu pâinea pe care o mănâncă rumânul în fiecare zi ca să trăiască, mai ales dacă bucata ar fi fost mai vizibilă pentru toți din adunare decât bucățica de pâine nedospită invizibilă între degetele lui (sunt sigur că nu s-a ocupat el de pregătirea elementelor). Nu mai zic că am văzut și o biserică (ne-baptistă) în care oficiantul a transformat cuvintele Mântuitorului în „aceasta reprezintă trupul Meu” și „acesta reprezintă sângele Meu!”

Așadar, întrebarea pentru un baptist este în ce fel „se nutrește în mod spiritual cu trupul și sângele Domnului” când ia cina? Am întrebat bine incluzând expresia „în mod spiritual,” pentru că pentru baptiști acesta este un aspect de bază. Elementele nu se transformă sau transubstanțiază, dar Hristos este prezent în mod real în act, sau mai precis, îl primim pe Hristos în mod real în noi când ne împărtășim. Țon spune că elementele sunt „vehiculul” prin care se trăiește unirea noastră cu Hristos. Cum se petrece acest lucru? Răspunsul ar fi în mod necesar prea elaborat pentru un post pe web. De aceea, încerc să prezint doar principiul de bază al sacramentelor, așa cum îl înțeleg ca baptist, care derivă din însuși principiul fundamental al credinței baptiste, și anume acela al suveranității imediate, totale, și nemediate a lui Dumnezeu asupra sufletului omului și competența implicită a fiecărui suflet să dea socoteală pentru sine și să intre în relație cu Dumnezeu. Desigur, aceasta nu se trăiește în afara Bisericii și a actelor de cult ci prin Biserică și prin actele de cult, dar ca urmare a acestui principiu, actele respective nu sunt înțelese în același fel ca în bisericile cu pronunțat caracter sacramental. Deci, să încerc.

Ca să pricepem operarea, eficiența și puterea actelor de cult la baptiști trebuie să înțelegem că în teologia baptistă toată experiența creștină (segmentată uneori în diferiți pași, ca pocăință, regenerare, justificare, înfiere, etc.) poate fi însumată sub conceptul unirii cu Hristos. Această unire este imediată, la nivel sufletesc prin Duhul Sfânt și capătă dimensiune sau realitate obiectivă în ritual (botez la începutul vieții creștine și Masa Domnului pe parcursul ei). Nu vreau să fiu acuzat că inventez eu teologie baptistă :), deci redau aici în mod selectiv câteva rânduri extrase din teologia sistematică a lui Mullins (din The Christian Religion, p. 409ff ), dar remarc că de exemplu A.H. Strong este tot atât de expresiv la subiect, sau chiar mai „strong.”

Tot ce am spus de la bun început despre viața creștină, și fără îndoială, tot ce rămâne de spus în continuare poate fi însumat într-o singură frază, unirea cu Hristos….

…Este clar că atunci când devine creștină o persoană intră într-o nouă relație personală. Credința care mântuie nu este acceptarea unui crez sau a unei credințe intelectuale de orice fel. Această credință nu se poate echivala cu a deveni membrii în vre-o biserică sau cu primirea „sacramentelor” sau a actelor de cult (n.tr.: receiving of… ordinances). Această credință nu este echivalentă nici cu „să crezi Biblia” într-un mod intelectual. A deveni creștin înseamnă să intri într-o relație nouă personală cu Hristos….

Toate aceste afirmații de mai sus dau proeminență adevărului general că aspectul central și vital al religiei creștine este constituit de o relație personală nouă cu Isus Hristos. Dar nici aceasta nu exprimă deplin toată semnificația vieții creștine. Este o viață în unire cu Hristos.

Autorul cuntinuă elaborând baza biblică a acestei afirmații explorând diferite concepte biblice (Ioan 14:23; 1 Ioan 2:6; Rom 6:11, 8:1; 2 Cor 5:17; Gal 2:20; Gal 2:20, 3:27, etc.) după care încearcă să sintetizeze natura unirii cu Hristos în șase dimensiuni:

  • Este o unire vitală. Nu este o unire printr-o legătură exterioară ca atunci când două obiecte sunt legate sau sudate împreună de ceva, ci este unirea vitală a membrelor unui organism. „Viața Lui curge în noi!”
  • Este o unire morală. Nu în sensul că Hristos exercită o influență morală sau este un exemplu pentru noi, ca cel al uni martir, să zicem, ci în sensul că El locuind în noi și noi în El, Hristos reproduce în noi trăsăturile lui morale. Contactul lui cu noi e „direct și imediat/nemijlocit”.
  • Este o unire spirituală. Adică o unire a duhurilor nu a trupului. Aceasta merge dincolo de unirea naturală. În mod natural Hristos este unit cu toți oamenii și cu întreaga natură (Col 1:17). Unirea despre care vorbim aici, este o unire prin Duhul Sfânt. Aici citez: „Duhul Sfânt creează din nou în noi imaginea morală și spirituală a lui Hristos. Aici trebuie să ne distanțăm de eroarea unirii sacramentale, ca și cum așa-numitele sacramente în ele însele ar avea putere să comunice sau să susțină viața.
  • Este o unire personală. Adică, în această unire nu se petrece o dizolvare a personalității umane ca în panteism, ci relația „eu-Tu” este definită mai clar. În treacăt spus, paralelele în interpretarea personalistă a experienței creștine dintre Mullins și Dumitru Stăniloae par să fie uimitoare. Pe când o teză de doctorat analizându-le?
  • Este o unire inscrutabilă. „Felul în care Spiritul divin mediază viața lui Hristos spiritelor noastre este o chestiune care ne conduce spre misterul întrebărilor fundamentale ale existenței și ale vieții.” Dar aceasta nu trebuie să ne conducă spre misticism vag și nedefinit, spune Mullins. Efectele din conștiințele noastre ne sunt bine cunoscute nouă. Acestea sunt cele ce ne conduc la închinare și slujire.
  • Este o unire permanentă care rămâne (abiding). Ea se bazează pe harul și puterea Celui cu care ne-am unit.

Să mă întorc la sacramente, acum. Există o legătură organică între realitatea spirituală nevăzută și subiectivă a unirii noastre cu Hristos, pentru că ea ține de experiența spirituală a fiecăruia (nimeni nu poate intra în sufletul altuia decât Dumnezeu) și dimensiunea vizibilă și obiectivă a ei. Dimensiunea fizică și obiectivă a acestei realități este dată de actele de cult/sacramente, adică botezul și cina. Cele două realități nu se pot separa. Întreaga realitate poate fi ilustrată prin cea a unui aisberg. Un aisberg are o dimensiune văzută, deasupra apei, și una nevăzută în mod normal, cea mai mare parte a lui fiind sub apă. Cele două nu se pot separa nici exista una fără alta.

Pentru baptiști, actul exterior, obiectiv, nu creează în mod automat realitatea lăuntrică (prin calitatea oficiantului sau elaborarea ritului/sacramentului). Este eronat să spui că actul vizibil creează realitatea spirituală prin sine însuși (transubstanțiere/transformare în virtutea actului săvârșit/ex opere). De aici derivă la baptiști dizolvarea întregului sistem sacerdotal intermediar între om și Dumnezeu. Hristos este mijlocitorul. El este Marele Preot și toți creștinii la rândul lor sunt preoți în sensul că ei mediază pe Hristos din ei creației și unii altora. Săvârșirea actelor de cult, desigur, și la baptiști cere lucrători hirotoniți, dar nu pentru că ei ar fi purtătorii harului în mod obiectiv – ei sunt instrumente ordinate/puse de o parte pentru această slujbă. Rolul lor este funcțional, în mijlocul unei singure clase de preoți. Las la o parte în acest post diferența dintre baptiști și alți evanghelici (creștini după Evanghelie, congregaționaliști) la care cina poate fi dată de orice membru în biserică, și afirm doar că punerea de o parte pentru slujba la baptiști nu creează o distincție sacerdotală între credincioși.

În același timp, ca să nu comit păcatul de a privi doar în ograda altuia, adaug că baptiștii trebuie să fie conștienți că realitatea lăuntrică este subiectivă, practic ne-fixă, sau am putea spune, ne-existentă pe deplin până când nu este obiectivizată prin actul exterior, prin ritual. Așadar, înghețarea unor baptiști într-un fel de comemorantism iconoclast este tot atât de greșită.

Deși nu operează în același fel ca la catolici sau ortodocși, și pentru baptiști actele de cult pot fi considerate sacramente. Sacramentul este definit ca un semn exterior, vizibil al unui har lăuntric, spiritual. Diferența este una de cauzalitate/mișcare. Pentru ortodocși și catolici actul executat de preotul hirotonit conferă har pentru că preotul este purtătorul harului prin hirotonire. Pentru baptiști, Dumnezeu lucrează în mod imediat în sufletul omului dar această lucrare capătă realitate obiectivă în dinamica vieții Bisericii prin sacramentul vizibil.

Ca și botezul, în care l-am primit pe Hristos prin credința care capătă viață în act, cina este un eveniment cu implicații cosmice, eterne. L-am primit pe Hristos la botez, dar acum Hristos trebuie „să ia chip” în noi, să trăiască în noi iar noi „să ne îmbrăcăm” cu El, să devenim tot mai mult ca El. Duhul Sfânt ne transformă după modelul Lui (2 Cor 3:18). Facem acest lucru cultivând relația noastă cu El în fiecare zi. Baptiștii sunt activiști! Activismul baptist derivă din această relație a lor cu Hristos. Avem programe, predici, studii, etc.. Dar locul unde această relație cu Hristos se sedimentează și se obiectivizează în noi este în actul cinei, în care trăim nevăzutul și văzutul acestei realități împreună ca Trup al lui Hristos. În acest sens spunem că „mâncăm trupul Domnului și bem sângele Lui.” Este un act care dă viață. Practicarea cinei doar ca un act secundar, adiacent, un fel de apendice comemorativ la activismul bisericesc este tragică vieții spirituale a bisericii și a credinciosului. Poate și de aceea sunt între noi neputincioși și bolnavi, și nu puțini dorm (sau nu cresc bisericile baptiste).

În tradiția veche baptistă cina era un act ritmic central în viața bisericii. Credincioșii aveau o întâlnire specială în săptămâna dinaintea cinei (vinerea sau sâmbăta de obicei) în care se verificau, se mărturiseau, se pocăiau și se împăcau de orice ar fi putut pune un zid de despărțire între ei și Hristos sau între unii și alții. Nu pledez pentru întoarcerea obiceiurilor vechi. Înlocuirea unei tradiții cu alta sau stabilitatea unei tradiții nu produce în mod automat spiritualitate. Fiecare biserică locală trebuie să își găsească ritmul și spiritualitatea ei (și un pic de semnal de la centru n-ar strica). Dar o biserică locală a cărei viață nu este centrată în jurul unirii ei cu Hristos în actul cinei este o biserică deficitară (dacă totuși practică cina), sau un club activist religios (dacă nu o practică dar vrea să se cheme biserică).

Scuze pentru postul lung, dar cu aceasta n-am făcut decât să tratăm subiectul superficial și rapid. Aspecte importante nici n-au fost atinse (e.g. cina ca jertfă) – am încercat doar să dau o direcție în care aș elabora o teologie sacramentală baptistă. Continuarea ei trebuie făcută de teologi, și eu sunt doar laic cu vorbe multe :).