Îmi aduc aminte cu drag de unul din cele mai frumoase ritualuri de nuntă la care am participat odată, acum câțiva ani, aici în SUA, între români. Un aspect care era oarecum nou pentru mine a fost că nu mai participasem la o nuntă românească desfășurată după obiceiuri americane. Tatăl miresei, păstor cu vază între baptiști, a condus mireasa la altar și să o „dea” mirelui. Satisfăcut, la un moment dat când în cadrul ceremoniei tatăl miresei s-a adresat nouă, mulțimii, ne-a strecurat ideea că ar vrea ca aceasta să fie o nuntă model între baptiștii români.

Nu sunt lingvist, sociolog, critic al culturii, savant în istoria religiei, sau orice altceva care să mă califice cât de cât să analizez un ritual, dar înclin să cred că ritualul este o creație a spiritului uman care țintește spre anumite realități specifice omului ca ființă spirituală, ireductibilă la material. Adică există realități invizibile și impalpabile ale experienței umane (adevărate sau închipuite), realități dincolo de văzut și auzit cărora le dăm dimensiune în lumea văzută prin ritual (bun sau rău, etc.). Cred că unele realități în dimensiunea de dincolo s-ar pierde în neant, în nefinalizare, în ne-realitate dacă nu le actualizăm printr-un „act” ritualic.

Doi tineri se iubesc. Ar putea face ca mulți din America, să trăiască împreună fără a le pese de orice rânduieli sociale sau religioase, sau pur și simplu să încheie căsătoria ca act civil (sunt unele beneficii sociale care derivă din aceasta) și să își vadă de treabă. Pentru creștini, însă, căsătoria are originea în inima lui Dumnezeu care a creat de la început bărbat și femeie ca să poarte fiecare și împreună chipul Lui. Astfel, căsătoria pentru creștin este un act pecetluit de Dumnezeu pe care omul nu-l poate desface. Și astfel, este săvârșit în fața altarului, de o față religioasă. Este un act de cult care țintește spre taina cea mai profundă a creației, taină revelată acum în Hristos – unirea Lui cu Biserica (Efes. 5:21-33) – un act ce aparține familiei lui Dumnezeu, bisericii din care cei doi de la altar îi aparțin. Sau cel puțin așa părea să fie oarecând, când contextul permitea ca aceasta să se petreacă în cadrul serviciului divin al bisericii locale…

În postul Credința Baptistă ca Spațiu Teologic am prezentat principiul credinței baptiste așa cum era moda vremii să fie definit la începuturile congreselor baptiste mondiale, în prima jumătate a sec. xx, principiu care afirmă că indiferent de acțiunile umane în împrejurările vieții, în ultimă instanță Hristos are autoritate imediată și ultimă asupra fiecărui suflet pentru că „este un singur Mijlocitor între om și Dumnezeu – omul Isus Hristos” (1 Tim 2:5-6). Prima din implicațiile acestui principiu pentru baptiști a fost definit de autorul menționat acolo ca „anti-ritualism.” De fapt autorul elaborează puțin asupra subiectului, argumentând că acest aspect implică anti-sacerdotism și anti-sacramentalism. Cred că are dreptate. Am menționat însă în același post că fiecare din implicațiile principiului baptist ar trebui calificat, dar nu am făcut-o atunci. Încerc să elaborez puțin aici pe tema „anti-ritualismului” baptist…

În ultimule zile mi-au atras atenția câteva recenzii la cartea Căderea în ritual a lui Iosif Țon, scrise de:

Nu am cartea (încă) și nu am citit-o, dar din recenzii cred că este destul de mult în ton cu Credința Adevărată, căreia Dionis Bodiu i-a făcut o recenzie aptă, cred eu (citește toată seria de șapte postări urmând link-ul de la sfârșitul fiecărui post). Cartea pare însă să fie un exemplu de anti-ritualism baptist (să fi fost mai potrivit titlul „căderea în ritualism”?), de data aceasta în context românesc, care mă face să fiu ambivalent față de acest demers. Mă abțin de la a comenta mai departe, ceea ce n-am citit, dar mă întreb, oare nu avem toți ritualuri? Dacă operăm cu o definiție elementară, comun acceptată a ritualului, să zicem ca în Encyclopedia Britanica, ritualul reprezintă o trăsătură fundamentală a societății umane:

Ritual: îndeplinirea unor acte ceremoniale prescrise prin tradiție sau prin decret sacerdotal. Ritualul este un mod de comportare specific, observabil, prezent în toate societățile omenești cunoscute. Este, astfel, posibil să înțelegem ritualul ca un mod de a descrie ființele umane.

Oricât am încerca să evităm acest aspect, fără îndoială, botezul și cina au o dimensiune puternic ritualică, inclusiv la baptiști. Această dimensiune este și mai mult accentuată de evoluția socială a bisericii, când astăzi aceasta nu se mai întrunește prin casa vre-unui credincios ci ne adunăm zeci și sute de credincioși, într-o clădire dedicată ca biserică și săvârșim actul într-un gest comun (nu în cadrul unei agape mai puțin formale), orchestrat de o persoană ordinată (la baptiști cel puțin), act prin care trăim și proclamăm ceva. Vechiul Testament este plin de ritual rânduit prin Lege, iar Hristos, nu cred să-l fi negat. Altfel, de ce a trimis pe leprosul vindecat să se arate preoților, să facă ce a prescris Moise (e.g. Mat 8:4 și textele paralele)?

După părerea mea, o teologie simplistă, care neagă o trăsătură fundamentală a ființei umane, aplicată în mod simplist la actele de cult riscă să le dezbrace de puterea care se răsfrânge asupra lor, confirmată atunci când Hristos a dat putere urmașilor lui să „lege și să dezlege” pe pământ (e.g. Mat. 18:18). Baptiștii sunt convinși că atunci când proclamă evanghelia și chemă oamenii la o relație personală cu Dumnezeu, destine se „leagă și se dezleagă” pentru eternitate (în cer) prin răspunsul omului la proclamare lor pe pământ. De ce ar crede că actele fundamentale, definitorii pentru Trupul lui Hristos, prin care acesta se naște, respiră și trăiește, ar fi mai puțin eficiente? Cel puțin, în tradiția baptistă românească, multă atenție se dădea acestui aspect. În generația părinților mei, dacă un baptist nu lua cina pentru un motiv sau altul, acesta trăia sub grozăvia întrebării dacă riscă să îți piardă sufletul. Întâlnesc astăzi unii baptiști care, ca să arate că „botezul nu mântuie,” se joacă cu afirmații ca „nu trebuie să fii botezat neapărat ca să fii mântuit” că vorba ceea, nici tâlharul de pe cruce nu a fost botezat. Cel puțin, nu așa învățau înaintașii noștri pe vremuri la seminar :), dacă ar fi să-l citez pe Socaciu din nou (Catechism Apostolic, Copyright Ioan Rose Socaciu, 1918, p. 117-8, gramatica veche a autorului):

I.- Este botezul de lipsă pentru fiecare?

R.- Botezul este de lipsă, cu toată siguranța, pentru cel ce poate mărturisi credința lui și crede în Christos ca Mântuitorul lui și fiul lui D-zeu. Marcu 16:16.

I.- Ce este cu cei nebotezați?

R.- Dacă cineva, crezând în Christos, are dorință ca să urmeze după comanda Domnului în botez, dară îl ajunge ceva pacoste și neavând ocazia a se boteza trece, cu credință în Domnul, din această viață nebotezat, acesta este mântuit, cum a fost și tălhariul de pe cruce (Luca 23:43). Iar cel ce este îndoielnic a urma Lui Christos în botez și ar fi avut timp a se boteza, dară necredința nu l’a lăsat și a murit nebotezat, acesta este condemnat la chin etern, precum cei credincioși sunt părtași vieței de veci (Marcu 16:16; Mat. 25:41, 46).

Desigur, cele afirmate mai sus nu se petrec așa pentru că așa spune un catehism baptist (și altele nu se petrec altfel pentru că așa spune un catehism ortodox sau catolic), ci pentru că credința fără faptă este moartă, și nu numai prin credința din inimă se ajunge la mântuire ci dându-i acesteia existență reală, obiectivă, prin mărturisirea cu gura (în apa botezului). Teologic vorbind, când experiența creștină este privită împreună în toată complexitatea dimensiunilor ei multiple (nu un ordo salutis dezmembrat și rânduit de fiecare după standardele personale), este o aberație să afirmi că mântuirea fără botez e posibilă (credința fără fapte este moartă), sau că botezul fără credință mântuie (mântuirea prin faptele altora).

Așadar, diferența fundamentală dintre baptiști, catolici și ortodocși nu este că unii au și alții nu au ritualuri. Fiecare serviciu divin la baptiști, în ultimă instanță este un ritual, care devine o tradiție de care cu greu ne despărțim de la generație la generație. Ritualismul este un pericol și pentru baptiști! Diferența fundamentală sau „anti-ritualismul” baptist trebuie înțeles în felul în care funcționează ritualul în cadrul experienței creștine complexe, personale și în comun, ca Trup al lui Hristos. Diferența nu este nici măcar de terminologie (sacrament, taină, rânduială/ordinance in eng., etc.), deși în timp s-au făcut eforturi serioase să se facă distincția în acest fel, și încă se mai fac. Aceste încercări doar trunchiază și reduc un eveniment complex și multidimensional în ceva simplist și inadecvat. Dacă baptiștii români vor să dialogheze teologic cu compatrioții lor și să definească o teologie baptistă în context ortodox, trebuie să treacă dincolo de bătălia de terminologie (ritual-neritual, taină-simbol), la limbajul Duhului care lucrează într-un fel sau altul în toți.

Oh… să nu uit, tatăl miresei din primul paragraf era Iosif Țon.