Considerați ca grupare creștină, baptiștii constituie un segment semnificativ al creștinismului contemporan. Se estimează că sunt aproximativ 35-38 de milioane de baptiști în lume (Vezi de exemplu W.H. Brackney, The A to Z of the Baptists, The Scarecrow Press Inc., 2009, p. xliii), acest număr incluzând doar cei ce au profesat un act de credință prin botez, fără a număra familii întregi, ca în bisericile tradiționale.

Ca mișcare creștină originea baptiștilor este trasată în mișcarea Puritan-separatistă din prima parte a sec. xvii în Anglia, cu puternice influențe anabaptist-pietiste de pe continent. În inima acestei mișcări stă principiul că religia este o chestiune în primul rând între om și Dumnezeu, și că Biserica este constituită din acei oameni care se angajează într-o relație directă cu Dumnezeu prin Hristos, fiind iertați și transformați de El, ca să trăiască pentru El, în legământ cu toți cei ce împărtășesc o astfel relație. Astfel, în ciuda numelui „baptist” botezul credinței practicat de baptiști, este un aspect derivativ din acest principiu, nu neapărat principiul primar. Ori, în cuvintele Rev. J.D. Freeman (un pic cam bombastice :)) la Primul congres baptist (Londra, 1905):

Denominația baptistă nu este un accident, nici un incident, nici un experiment, ci este un rezultat normal și o întrupare permanentă a unui principiu creștin măreț:

Principiul baptist esențial, așa cum îl înțeleg eu, este acesta: O conștiență acută și vie a suveranității lui Hristos, însoțită de determinarea statornică de a asigura recunoașterea totală și consecventă a autorității lui personale, directe și ne-delegate asupra sufletelor oamenilor.

Pentru noi, acesta constituie aspectul esențial al experienței religioase. Acesta este centrul nervos sensibil denominațional. Este coloana vertebrală a teologiei noastre. Este piatra de temelie a sistemului nostru eclezial. Este cauza principală a activității noastre misionare. Este ancora de bază a sufletului nostru. Este coroana bucuriei noastre. „Căci pentru aceasta a murit și înviat Hristos, ca să fie Domn al celor vii și al celor morți.”

Sublinierea din textul de mai sus aparține autorului în prelegerea cu titlul „Locul baptiștilor în Biserica creștină” redată în The Baptist World Congress, London, London, July 11-19, 1905: Authorized Record of Proceedings (London, Baptist Union Publication Department, 1905), 22. Din acest principiu fundamental, autorul derivă alte caracteristici specifice baptiștilor, cum ar fi:

  • Anti-ritualism
  • Campioni ai libertății sufletului
  • Separarea bisericii de stat
  • Biserica: un trup spiritual
  • Evanghelizarea lumii
  • Loialitate față de autoritatea Scripturilor

Fiecare din aceste aspecte necesită calificări care sunt în afara scopului meu cu acest post. Ceea ce vreau să scot în evidență este accentul pus pe experiența creștină, sau pe suveranitatea lui Hristos în viața personală și a Bisericii ca fiind „coloana vertebrală” a teologiei baptiste. Acesta a fost tonul vremii între baptiști, așa cum este reflectat, cred, destul de bine și de teologia lui Mullins despre care am scris mai mult pe acest blog. În teologia baptistă, așadar, există o anumită reticență sau teamă de pericolul doctrinei care nu este actualizată în experiență sau trăită.

Desigur, se poate argumenta că aceasta nu este doar o caracteristică a teologiei baptiste ci a teologiei evanghelicilor în general. Acest aspect a fost bine conturat de Claude Welch în lucrarea sa în două volume, Protestant Thought in the Nineteenth Century (Yale, 1972, 1985), în care argumentează la un moment dat că sistemul de gândire evanghelic este un „sistem de trăire/experiență” înainte de a fi un sistem de gândire. Dar, menționează Welch, aceasta nu înseamnă că experiența și dimensiunea rațională a religiei sunt puse în antiteză, nici că experiența dă formă doctrinei. Mai bine să-l citez pe Welch (din vol. 1 menționat mai sus, p. 25 – toate greșelile de traducere și ortografie îmi aparțin :)).

Totul [toată doctrina, n.tr] trebuia să fie tradus în experiența trăită. Aceasta nu a însemnat că teologia era bazată pe experiență; doctrina era stabilită pe baza Scripturii și confirmată de experiență, adică de mărturia lăuntrică imediată a Duhului Sfânt, prin „impresia imediată asupra sufletului, prin care Duhul lui Dumnezeu depune mărturie imediată și directă asupra spiritului meu că sunt un copil al lui Dumnezeu; că Isus Hristos m-a iubit și s-a dat pe sine pentru mine; că toate păcatele mele sunt spălate, și eu, chiar și eu, sunt împăcat cu Dumnezeu).

Întorcându-mă la teologia baptistă, se poate afirma că aceasta este un spațiu cu centrul destul de bine definit, dar problema limitelor acestui spațiu (ridicat de mine în posturile despre limitele ortodoxiei: primul, al doilea, al treilea) rămâne un aspect peren. Pentru ilustrare este suficient să ne amintim de cele patru perspective asupra evanghelicilor comentate într-un post anterior, în care doi autori (Bauder și Mohler) definesc limitele cu precădere pe baze doctrinare, în timp ce pentru alți doi (Stackhouse și Olson) accentul cade pe centralitatea experienței lui Hristos.

Gândirea de tip binar (in-out) face ca în ciuda faptului că baptistmul este un fel de spațiu teologic (ca toate teologiile denominaționale, de altfel) să nu aibă o paradigmă de funcționare care să păstreze unitatea în diversitate care ar trebui să-i fie una din mărcile fundamentale. Paradigma cea mai populară între baptiști la care mă pot gândi este aceasta: „în cele esențiale – unitate, în cele ne-esențiale – libertate, în toate lucrurile – dragoste” (in essentials – unity, in non-essentials – diversity, in all – charity). Toate bune și frumoase până când ne întrebăm care sun esențialele și care sunt ne-esențialele. Este, să zicem, supunerea femeii față de bărbat, un esențial care aparține mărturisirii de credință? Ne rupem denominațional de bisericile în care femeile profețesc (ca să nu zic „predică,” pentru că mandatul profeției este clar dat în OT și împlinit în NT pentru femei). Asta doar ca exemplu.

Accentul pus pe rolul trăirii în teologia baptistă este un fel de lamă cu două tăișuri. Pe de o parte, acesta provoacă la căutarea unei metode teologice care – dacă ar fi fructificate – ar crea potențialul contextualizării teologiei baptiste în mediu ortodox și al unui dialog autentic între cele două teologii creștine. De ce? Pentru că echilibrul „teologie – trăire/experiență” este fundamental teologiei ortodoxe. Vorba ceea, „Vrei să fii teolog? Atunci roagă-te! Te rogi? Atunci ești teolog!” Sau să nu uităm titlul dogmaticii lui Stăniloae în engleză (The Experience of God). Sau teologia ortodoxa ca „trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie.” Aceasta este o linie de gândire, cred eu, care este de datoria teologilor baptiști români a o explora. Numai că noi… continuăm să consumăm teologie vestică (nu e rău, dar nu e nici suficient), nu să creăm în context.

Să nu închei înainte de a zice o vorbă și despre celălalt tăiș… Accentul pe experiență creează și un anti-intelectualism nativ în spațiul baptist/evanghelic. Adesea acest anti-intelectualism este ridicat la rang de virtute, creând o ruptură ne-naturală între diferitele mădulare ale trupului lui Hristos. Ca să exemplific mă folosesc de sloganul pe care l-am auzit la „muncitorii” adunați de Iliescu în București, în 1990, ca să demonstreze împotriva studenților din Piața Universității: „Noi muncim nu gândim” (metoda luptei de clasă folosită de comuniști – asmuțim clasa muncitoare împotriva celei intelectuale). Baptiștii „muncesc pe ogorul evangheliei,” nu gândesc. Noi nu avem teologi de profesie. Noi avem struțo-cămile cu 4-5 slujbe, fiecare cu normă întreagă, menținute simultan (păstor, profesor, funcționar la cult, constructor de biserică, reparator de orgă, etc. – ziua de 24 de ore are la baptiști 32 de ore + 8 ore rezervate pentru somn). Dacă avem programe la ce ne mai trebuie și diplome teologice? Vorba glumei americane:

Mary had a little lamb that would have become a sheep.  But it became a faithful Baptist and died from lack of sleep.