Ieri, când să intru în bibliotecă, dau peste două postere mari, înalte de vre-o patru metri, cu icoane ortodoxe pe zidul din holul acesteia. Icoanele mi-au amintit de intrarea de pe blog despre cum suntem percepuți de ortodocși în Romania. Posterele anunță o mică expoziție cu titlul „Praying with Icons” (rugându-ne cu icoane) organizată în biblioteca seminarului nostru de Centrul Brehm pentru închinare, teologie și arte. Centrul Brehm lucrează în tandem cu Seminarul Fuller, printre altele pentru a susține diferite domenii de specializare în pregătirea teologică, ca de exemplu doctorate în închinare creștină, teologie și cultură, predicare și arte. Printre altele, centrul a pregătit ceremoniile de deschidere și încheiere al Congresului Lausanne pentru evanghelizare mondială din Capetown, 2010 (documentarul următor).

Expoziția „Praying with Icons” (5 martie – 28 aprilie) a fost organizată cu binecuvântarea Arhiepiscopului Diecezei Antiohiene din Los Angeles și va fi însoțită de o recepție oficială și o prelegere cu tema „I Venerate the Icon, I Worship the Prototype” (Ador icoana, mă închin Prototipului), prezentată de Pr. Patrick O’Grady de la o biserică ortodoxă din zonă.

Distincția între adorare (cinstire, venerație, care în urma întrupării lui Hristos se poate adresa creaturii) și închinare (adresată numai Creatorului) este adesea imperceptibilă creștinilor evanghelici. Mă tem că adesea această distincție este imperceptibilă și credinciosului ortodox de rând care o poate practica fără o instruire adecvată, act din punctul evanghelic de vedere cu consecințe nefaste.

Atât credincioșii evanghelici cât și cei ortodocși se închină aceluiași Dumnezeu, care în dinamismul vieții trinitare ni se dă pe Sine însuși nouă și ne ridică în comuniunea prezenței Sale în Duh și Cuvânt (întrupat în Hristos). Cred, însă, că atât lipsa de înțelegere reciprocă între evanghelici și ortodocși, cât și riscurile spirituale la care se supun fiecare derivă din tendința către un dezechilibru trinitar din partea fiecăruia, dar în direcții opuse.

Pentru evanghelici, accentul pe cuvânt până la obiectivizarea Adevărului în formule propoziționale (fie ele Scripturale) a căror ineranță este intrinsecă, în afara contextului asigurat de Duh, tendința va fi către ceea ce unii ortodocși au numit „bibliolatrie,” sau Biblia luând locul Papei. Pe de altă parte, pentru ortodocși, prin accentul pe trăirea mistică prin Duhul (în acest caz mijlocită de icoană, dacă aceasta este ne-precedată de cuvânt explicativ adecvat) există un risc real către idolatrie. Voi încerca să explic de ce, ca evanghelic, cred acest lucru.

Scriptura ne învață să nu dăm crezare oricărui duh ci să cercetăm duhurile (1 Ioan 4:1). De asemenea, ne arată și cât de ușor râvna noastră pentru Dumnezeu ne poate duce sub călăuzirea duhurilor străine (Luca 9:55). Orice manifestare a D/duhului distantă față de cuvânt este nedefinită, ne-conturată, și greu de deosebit. Acest risc este prezent în diferite forme de manifestare a duhului, ca de exemplu în pictură, muzică, dans, etc.. De aici și slujba criticului de artă, de a defini și contura prin cuvânt manifestarea duhului în formele artistice și a „educa” ascultătorul neinițiat.

Închinarea cu icoane pentru un neinițiat este ca și cum ai pune un manelist care nu ascultat operă niciodată în viața lui și nu a văzut notă muzicală să interpreteze Rigoletto la prima citire :). În domeniul muzicii, poate fi ilar. În domeniul spiritual poate fi mortal.

Lăsând la o parte diferențele reale de doctrină, între evanghelici și ortodocși există o prăpastie extraordinară de înțelegere reciprocă. Baiul este de amândouă părțile. Am prieteni care au crescut în mediu ortodox și s-au pocăit. Când ne adunăm să studiem sau să ne rugăm împreună, uneori când întreb despre perspectiva ortodoxă asupra unui lucru sau altul, îmi spun că nu sunt siguri pentru că ei nu au fost practic nimic, când au fost ortodocși. Din punct de vedere evanghelic, ortodocșii nu pot pretinde că marea masă de ortodocși din România sunt cu adevărat creștini în virtutea inerției, pentru că în mod tradițional participă în ritualul ortodox. Din punct de vedere ortodox, cred eu – dacă mi se îngăduie, evanghelicii sunt teribil de neștiutori și proști când spun că ortodocșii se închină în mod idolatru la icoane.

Se poate face un pas către înțelegere reciprocă? Funcționând într-un mediu multicolor denominațional, experiența mea este că primul pas ar putea fi crearea din când în când de spații spirituale comune, ne-ostile față de celălalt. Expoziția de icoană într-un mediu evanghelic, cu explicarea adecvată, ar putea fi așa ceva, deși nu mă îndoiesc că din direcții fundamentaliste din ambele părți (și ortodocșii și evanghelicii le au), evenimentul este sau poate deveni o manifestare sincretistă de neacceptat. Om vedea!

Să închei specificând că în toată povestea de mai sus cuvintele sunt extrem de importante, cheia putând sta în distincția dintre conjuncțiile „cu” și „la.” Rugăciunea cu icoane ar putea fi ceva la care evanghelicii să deschidă o ureche, măcar să înțeleagă. Rugăciunea la icoane este idolatrie.

Advertisements