Această postare este a doua dintr-o serie cu titlul de mai sus. Prima postare se găsește AICI.

Ortodoxia limitelor prin crez

Avem sau nu avem crezuri la baptiști?  Aceasta este problema.  Adică este ortodox (în sensul de drept, corect, justificat) să avem crezuri prin care stabilim limite sau funcționăm doar cu principiul general „crezul nostru este Biblia.”

Să evidențiez mai întâi ceea ce un cititor atent ca tine a observat deja :)! Și anume, folosesc crez și mărturisire de credință în mod interschimbabil. Cuvintele probabil pot fi folosite și oarecum diferit, dacă fiecare cuvânt e definit ca să i se dea o înțelegere mai îngustă și o funcție mai specifică. Sensul în care le folosesc aici „crez” și „mărturisire de credință” este sinonim.

Desigur, baptiștii au crezuri. Ba chiar, baptiștii declară că nu există creștini fără crez. A fi baptist înseamnă a avea un crez, când încetezi să ai unul, încetezi să fii baptist (sau/și creștin?). Una din trăsăturile fundamentale a baptiștilor, de la care își trag și numele, este botezul credinței, sau botezul ca expresie a credinței în Hristos. Desigur, a crede în Hristos, după Scripturi, este un act complex (dar nu complicat), care are de-a face cu dimensiunile cele mai profunde ale ființei noastre. Ioan 1:12 echivalează a crede în Hristos cu a-l primi pe Hristos. Dar nu există cu adevărat primire a lui Hristos fără mărturisirea lui.

Poate cea mai bună ilustrație a conexiunii credință – crez (mărturisire de credință) este în Romani 10:

Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine.”

Sunt impresionat de felul în care atacă Pavel aici problema dintr-amândouă direcțiile simultan. Începe cu mărturisirea cu gura și se duce la credința din inimă numai ca în aceeași suflare să se întoarcă de la credința din inimă care duce la mărturisirea cu gura ca să ajungi la mântuire. Nici nu ești sigur ce vine mai întâi pentru că poate nici nu există un „mai întâi;” nu este nici o distanță între inimă și gură (la îndoielnici, fățarnici și mincinoși există :)). Un lucru este sigur, nimeni nu poate declara că Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt (1 Cor 12:3), așa se face că cine crede în inimă și exercită un crez este născut din nou, de sus, mântuit! Dar să clarific, exercitarea de crez aici nu este ceva făcut aiurea, la o bere la Capșa, ci formal, în biserică, și există un singur loc unde se face acest lucru – în apa botezului. La baptiști, mărturisirea de crez se face în primul rând în apa botezului.  De aceea și zice Scriptura că „cine va crede și se va boteza va fi mântuit.”  Cam cum s-a făcut la început (Fapte 8):

Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a propovăduit pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.”  Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen.

Ca o paranteză, unii baptiști care rup legătura dintre inimă și mărturisirea prin botez, afirmând doar credința în inimă ca esențială, se îndreaptă vertiginos către erezie. Și tot așa și cei ce vin din direcție opusă și rup această legătură și spun că actul botezului în sine efectuează nașterea din nou, se îndreaptă spre erezie.  Nici nu poate altcineva garanta pentru cineva care nu are facultatea de a crede.  Credința ortodoxă le ține împreună.

Baptiștii întotdeauna au avut crezuri prin simplul fapt că se botează pe baza unei exercitări de crez. Dar există o limită a limitelor, adică există o funcție specifică a crezurilor și o anumită extindere a lor. Despre conținut și funcție vom vorbi altă dată (exemplul de mai sus este relevant!), dar ideea principală este că e ortodox să avem limite prin crez. Nici nu se poate, nici nu existăm altfel.  Ba chiar afirm că există un crez absolut minim (ca cel din textul biblic de mai sus), fără care nu suntem creștini.

Menționez totuși, că crezul sau mărturisirea de credință nu este singurul fel în care se trasează limitele la baptiști. Există, cred, cel puțin două alte forme de trasare a limitelor care sunt biblice și ortodoxe (în sensul de drepte, acceptabile, justificate): prin trăire (1 Cor 5:9-11) și prin părtășie, în particular părtășia episcopală (Gal 1 18-19 și 2:2). Acestea lucrează în conjuncție cu crezul și fiecare are extinderea și rolul lor. Despre acestea, pe viitor, pe moment sugerez să citești din nou introducerea la Convingeri Baptiste – crezul lui Mullins, accesibilă pe această pagină. Deși eu însumi am tradus-o și citit-o de mai multe ori, în lumina celor de mai sus am recitit unele aspecte din ea și mi s-au părut mult mai relevante. Mullins încearcă să definească cum funcționează crezurile nu doar pentru o biserică sau denominațiune ci și pentru relațiile între biserici și denominațiuni. Iată câteva accente din textul lui:

După cum un cristal se formează ca rezultat al unei legi naturale, tot astfel și un crez se formează ca rezultat al unei legi spirituale.

Toate crezurile mărețe care au influențat în mod semnificativ viața oamenilor au fost create în perioade de manifestare puternică a energiei religioase și au fost rezultatul unei experiențe religioase profunde. Ele sunt ca lava care țâșnește dintr-un vulcan fierbinte. O putere lăuntrică le fac să erupă. În timp, lava se răcește, iar crezul tinde să devină înghețat și formal.

Crezurile sunt folositoare doar atât timp cât sunt o expresie normală a vieții, și sunt folosite ca mijloace de propagare a vieții. Nu este deloc un act religios sau spiritual să susții un crez doar ca adevăr intelectual. În Noul Testament nu găsim așa ceva.