Această postare este a doua dintr-o serie cu titlul de mai sus. Prima postare se găsește AICI.
Ortodoxia limitelor prin crez
Avem sau nu avem crezuri la baptiști? Aceasta este problema. Adică este ortodox (în sensul de drept, corect, justificat) să avem crezuri prin care stabilim limite sau funcționăm doar cu principiul general „crezul nostru este Biblia.”
Să evidențiez mai întâi ceea ce un cititor atent ca tine a observat deja :)! Și anume, folosesc crez și mărturisire de credință în mod interschimbabil. Cuvintele probabil pot fi folosite și oarecum diferit, dacă fiecare cuvânt e definit ca să i se dea o înțelegere mai îngustă și o funcție mai specifică. Sensul în care le folosesc aici „crez” și „mărturisire de credință” este sinonim.
Desigur, baptiștii au crezuri. Ba chiar, baptiștii declară că nu există creștini fără crez. A fi baptist înseamnă a avea un crez, când încetezi să ai unul, încetezi să fii baptist (sau/și creștin?). Una din trăsăturile fundamentale a baptiștilor, de la care își trag și numele, este botezul credinței, sau botezul ca expresie a credinței în Hristos. Desigur, a crede în Hristos, după Scripturi, este un act complex (dar nu complicat), care are de-a face cu dimensiunile cele mai profunde ale ființei noastre. Ioan 1:12 echivalează a crede în Hristos cu a-l primi pe Hristos. Dar nu există cu adevărat primire a lui Hristos fără mărturisirea lui.
Poate cea mai bună ilustrație a conexiunii credință – crez (mărturisire de credință) este în Romani 10:
Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine.”
Sunt impresionat de felul în care atacă Pavel aici problema dintr-amândouă direcțiile simultan. Începe cu mărturisirea cu gura și se duce la credința din inimă numai ca în aceeași suflare să se întoarcă de la credința din inimă care duce la mărturisirea cu gura ca să ajungi la mântuire. Nici nu ești sigur ce vine mai întâi pentru că poate nici nu există un „mai întâi;” nu este nici o distanță între inimă și gură (la îndoielnici, fățarnici și mincinoși există :)). Un lucru este sigur, nimeni nu poate declara că Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt (1 Cor 12:3), așa se face că cine crede în inimă și exercită un crez este născut din nou, de sus, mântuit! Dar să clarific, exercitarea de crez aici nu este ceva făcut aiurea, la o bere la Capșa, ci formal, în biserică, și există un singur loc unde se face acest lucru – în apa botezului. La baptiști, mărturisirea de crez se face în primul rând în apa botezului. De aceea și zice Scriptura că „cine va crede și se va boteza va fi mântuit.” Cam cum s-a făcut la început (Fapte 8):
Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a propovăduit pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.” Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen.
Ca o paranteză, unii baptiști care rup legătura dintre inimă și mărturisirea prin botez, afirmând doar credința în inimă ca esențială, se îndreaptă vertiginos către erezie. Și tot așa și cei ce vin din direcție opusă și rup această legătură și spun că actul botezului în sine efectuează nașterea din nou, se îndreaptă spre erezie. Nici nu poate altcineva garanta pentru cineva care nu are facultatea de a crede. Credința ortodoxă le ține împreună.
Baptiștii întotdeauna au avut crezuri prin simplul fapt că se botează pe baza unei exercitări de crez. Dar există o limită a limitelor, adică există o funcție specifică a crezurilor și o anumită extindere a lor. Despre conținut și funcție vom vorbi altă dată (exemplul de mai sus este relevant!), dar ideea principală este că e ortodox să avem limite prin crez. Nici nu se poate, nici nu existăm altfel. Ba chiar afirm că există un crez absolut minim (ca cel din textul biblic de mai sus), fără care nu suntem creștini.
Menționez totuși, că crezul sau mărturisirea de credință nu este singurul fel în care se trasează limitele la baptiști. Există, cred, cel puțin două alte forme de trasare a limitelor care sunt biblice și ortodoxe (în sensul de drepte, acceptabile, justificate): prin trăire (1 Cor 5:9-11) și prin părtășie, în particular părtășia episcopală (Gal 1 18-19 și 2:2). Acestea lucrează în conjuncție cu crezul și fiecare are extinderea și rolul lor. Despre acestea, pe viitor, pe moment sugerez să citești din nou introducerea la Convingeri Baptiste – crezul lui Mullins, accesibilă pe această pagină. Deși eu însumi am tradus-o și citit-o de mai multe ori, în lumina celor de mai sus am recitit unele aspecte din ea și mi s-au părut mult mai relevante. Mullins încearcă să definească cum funcționează crezurile nu doar pentru o biserică sau denominațiune ci și pentru relațiile între biserici și denominațiuni. Iată câteva accente din textul lui:
După cum un cristal se formează ca rezultat al unei legi naturale, tot astfel și un crez se formează ca rezultat al unei legi spirituale.
Toate crezurile mărețe care au influențat în mod semnificativ viața oamenilor au fost create în perioade de manifestare puternică a energiei religioase și au fost rezultatul unei experiențe religioase profunde. Ele sunt ca lava care țâșnește dintr-un vulcan fierbinte. O putere lăuntrică le fac să erupă. În timp, lava se răcește, iar crezul tinde să devină înghețat și formal.
Crezurile sunt folositoare doar atât timp cât sunt o expresie normală a vieții, și sunt folosite ca mijloace de propagare a vieții. Nu este deloc un act religios sau spiritual să susții un crez doar ca adevăr intelectual. În Noul Testament nu găsim așa ceva.
Radu said:
Draga Eugen,
Imi pare rau ca sunt asa de ocupat incit nu am timp suficient sa comentez posturile tale. Nu am uitat, de exemplu, ca iti sunt dator tie, si de fapt si lui Danut, cu un raspuns. Poate dupa modularele din Ianuarie o voi face.
De data aceasta nu ma pot abtine sa nu fac unul sau doua comentarii legate direct de ultimul post. Voi fi succint – sper.
Observ deseori la Mullins o asociere a teologiei cu stiintele naturale – legile naturii. Am impresia ca faptul acesta rezulta direct din contextului istoric/filozofic mai larglarg in care si-a dezvoltat teologia. De fapt, cu jumatate de secol inainte (?) Charles Hodge isi dezvolta teologia sistematica plecind de la si cladind pe tot pe asemanarile dintre stiinte si teologie. Deduc ca ambii gaseau terenul comun intre cele doua discipline (universuri, mai bine zis) aspectul de Wissenschaft la nivelul de metodologie, premise, ipoteze, verificari, etc.
Era o vreme in care operam si eu cu acest gen de asemanari si le apreciam, dar acum ele ma satisfac mult mai putin decit atunci. Iata, de exemplu, citatul lui de mai sus:
“După cum un cristal se formează ca rezultat al unei legi naturale, tot astfel și un crez se formează ca rezultat al unei legi spirituale.”
Citatul reflecta fie o intelgere gresita a ceea ce este/inseamna “lege naturala”, fie operarea cu conceptul de “lege spirituala” prin transferul (ilegitim, zic eu) al termenului din domeniul natural in cel spiritual.
Legea naturala este formularea unui principiu observabil, verificabil, repetabil, quantificabil, indiferent de locul / timpul in care este supusa verificarii. O lege spirituala nu are aceasta calitate – sau cel putin, entitatea la care cred eu ca Mullins face referire nu este deloc asemanatoare cu acest lucru. Imi vine greu sa cred ca nici el, nici Hodge (nici altii care exploateaza asemanarile – vezi “Cele 4 legi spirituale”, :-)) nu au sesizat acest lucru.
Iata intrebarea mea: este legitim sa extrapolez conceptul de lege naturala la domeniul metafizic? Daca DA, atunci nu mai este metafizic. Daca NU, atunci nu mai ramine nici un fundament pe care sa cladesc si exploatez asemanarile intre cele doua.
Radu
Eugen said:
Te înțeleg perfect! După cum vezi, nici eu nu sunt tocmai prompt; îmi găsesc timp când pot, pe ici pe acolo. La un moment dat mi-am propus să fac din ora de lunch oră de blogging… Îți dai seama cât a ținut :).
Primul lucru pe care îl remarc este că Mullins nu extrapolează conceptul de lege naturală în domeniul metafizic. Un crez nu este un produs metafizic (deși face afirmații cu implicații metafizice :)). De fapt, el încearcă să stea cât de departe de metafizică, afirmând că nu o putem evita total, dar după cum NT este subțire/reținut în metafizică așa trebuie să fim și noi. Mullins este experimental (experiențial – dar nu cred că există cuvântul în română :)) și practic. El observă că în istorie crezurile sunt frecvente în momente de fervoare religioasă. Să privim la toate imaginile pe care le folosește. La Mullins un crez este:
La Mullins toată teologia este așa! Mullins nu este în nici un caz în businessul de a enunța sau deduce „legi spirituale.” El este total împotriva vre-unui mecanicism în religie. El este cu totul relațional, experiența lui Hristos fiind sursa teologiei. Teologia este pentru el o expresie a experienței religioase / spirituale (de aici titlul sistematicii lui „Religia creștină în expresia ei doctrinară”). În metodă îl urmează pe Schleiermacher și Ritschl (despre care spune că are „mortal flaws”). El este modernist, progresist, dar nu liberal. Meritul acestei abordări este de a fi holistic (inclusiv în înțelegerea modului revelației divine), ținând împreună trăirea lăuntrică cu expresia ei în cuvinte (crez, doctrină), și cred eu, mai echilibrat din punct de vedere trinitarian (echilibrul Cuvânt – Duh).
După Mullins, patru factori se combină în a crea teologie (în această ordine): (1) Hristos ca revelația lui Dumnezeu în istorie, (2) Scripturile ca sursă de cunoaștere a lui Hristos în istorie, (3) lucrarea Duhului Sfânt în inimă și (4) Experiența spirituală a poporului lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor (aici intră și istoria doctrinei, tradiția, etc.)
Nu cunosc destul de bine teologia lui Hodge dar o cunosc destul să afirm că la el toată teologia este conținută în Biblie și metoda teologiei este să inventarieze (ca să nu neglijeze ceva) și să categorisească faptele și principiile Scripturii ca apoi să scoată din Biblie prin metodă inductivă adevărurile teologice și să le aranjeze în „raftul” (sistemul coerent al) teologiei sistematice. Pentru Hodge revelația este comunicarea unui adevăr minții omului. Pentru Mullins revelația este umblarea omului cu Dumnezeu (ca să fac o aluzie la Dei Verbum / Vatican 2). Pentru Hodge, teologia se preocupă cu faptele și principiile Bibliei, pentru Mullins, teologie se preocupă cu trăirea omului cu Dumnezeu.
Pingback: Ortodoxia limitelor, limitele ortodoxiei și rolul crezului la baptiști (3) « Chibzuieli
Pingback: Ortodoxia limitelor, limitele ortodoxiei și rolul crezului la baptiști (1) | Pivnița cu teologicale