De obicei creația și providența în teologie sunt tratate împreună.  Este remarcabil că titlul acestei secțiuni este simplu ”Providența.”  Totuși, ultimul paragraf face câteva afirmații generale despre creație. M-am întrebat săptămâna aceasta de ce Mullins structurează Mărturisirea în felul în care o face, și mi-a venit ideea să compar textul lui cu mărturisirea de credință a seminarului din Louisville din timpul lui, numită Abstract of Principles (Abstract sau sumar de principii, probabil o mai bună traducere ar fi „Principii esențiale”). 

De fapt, Abstract of Principles este prima mărturisire de credință cu totul specifică denominației Southern Baptist, creată ca mărturisire de credință pentru seminarul din Louisville și ulterior pentru celelalte seminare denominaționale.  Să mă scuze colegii mei din Southern Baptist, dar la Fuller nu ne-a învățat despre așa ceva .  Oricum, pentru un document scris la 1859 (să competiționeze cu Originea Speciilor  a lui Darwin publicată același an ), este un document solid, inclusiv și evanghelic.  Merită atenție într-un post separat.

 Câteva afirmații despre Providență făcute de Mullins:

• Dumnezeu este prezent în orice loc în creație.  El în, prin, și deasupra creației.
• Unele lucruri care se petrec în creație sunt doar permise de Dumnezeu, nu inițiate de Dumnezeu.  Dumnezeu nu este autorul păcatului.
• Dumnezeu a dat oamenilor libertatea de a alege și nu forțează voința umană.Harul lui Dumnezeu lucrează prin agenți personali și prin persuasiune, nu prin forțare a voinței.
• „Harul irezistibil” (ca în punctul patru din cele cinci principii ale calvinismului) nu forțează voința umană, ci convinge, „oricât de misterios și măreț poate fi în modul în care lucrează în inimile noastre.”
• În sfârșit, despre creație în general Mullins afirmă că Biblia nu ne dă detalii despre cum a făcut Dumnezeu lumea, vârsta pământului și alte întrebări asemănătoare. Acestea sunt aspecte la care Biblia nu dă un răspuns deplin – explorarea lor este treaba științei, care poate va putea sau nu da răspunsuri la astfel de întrebări.

În principiu, Mullins a bătut o cărare de mijloc între calvinism și arminianism, iar în problema creației, dacă am folosi termeni contemporani, probabil ar fi înclinat către un fel de evoluționism teist.  După Mullins, deși Scriptura nu răspunde întrebărilor noastre științifice, totuși există lucruri cu privire la origini în care Biblia este foarte clară, și anume că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, că omul a păcătuit, obiectivul primar providenței divine  fiind răscumpărarea omului.  Dacă vrem să înțelegem providența lui Dumnezeu în creație trebuie să studiem ce a făcut Dumnezeu pentru răscumpărarea ei.

Autorul a petrecut trei ani în Auschwitz, Dachau și alte două lagăre de concentrare, pierzându-și părinții și soția în camerele de gazare. A intrat pe poarta acestui infern fără să ia cu el nici măcar un fir de păr (nu doar pe cap ci pe tot corpul), fără să știe dacă semnul dușului de deasupra ușii însemna cu adevărat duș sau cameră de gazare.  Psiholog, doctor în medicină și filozofie, licențiat al Universității din Viena… toate acestea probabil l-au calificat să urmărească psihologia suferinței din lagărele de concentrare dintr-o perspectivă unică.  Ce rost să trăiești când suferința nu are capăt, și de ce unii renunță la viață și se sinucid, în timp ce alții găsesc un nivel de demnitate în cele mai oribile situații?

În lagăr, expresia ce mai profundă a pierderii dorinței de a trăi era atunci când câte un deținut refuza să se mai scoale dimineața, zăcând în urina și excrementele proprii. Știau: când cineva atingea această stare, murea într-o zi sau două.  Încercarea de a opri pe cineva de la sinucidere, ca de exemplu să tai funia unuia care se spânzura, era pedepsită cu moartea.  Este un fapt statistic că rata de supraviețuire în lagărele naziste era de unu în douăzeci și șapte.  Pentru Frankl, rezultatul observațiilor făcute prin aceste experiențe de viață a devenit ceea ce este numită „a treia școală Vieneză de psihoterapie,” – logoterapia. 

Cartea mică, de buzunar (seria Pocket Books), are doar 179 de pagini plus patruzeci de pagini de bibliografie!  Divizată în două secțiuni, prima parte, de peste o sută de pagini, conține o analiză a psihologiei deținutului făcută „din interior,” din experiență proprie, în trei faze: cea a șocul intrării în lagăr, cea a rutinei de zi cu zi de după acomodare, și cea a eliberării. Intenția inițială a fost să publice această parte în mod anonim.  În a doua parte, autorul răspunde solicitării de a prezenta o sinteză a principiilor logoterapiei, care în germană sunt cuprinse în douăzeci de volume.  Aceasta m-a făcut să mă gândesc la responsabilitatea și dorința oamenilor mari de a pune ideile cu adevărat semnificative în termeni cât mai accesibili fiecărui semen.  Până la urmă, și Einstein a scris o explicație a teoriei relativității pentru cei ce au un interes general în știință și filozofie, dar nu sunt matematicieni sau specialiști în fizică teoretică.  Cel puțin a încercat .

S-ar putea spune că psihoterapia se ocupă cu sănătatea și igiena sufletului, cu motivația și puterea omului de a trăi.  Prima școală vieneză de psihoterapie este considerată cea a lui Freud, bazată pe principiul plăcerii (the will to pleasure). În acest caz, motivația vieții este voința plăcerii sau căutarea ei.  A doua școală este cea a lui Adler, bazată pe principiul puterii (the will to power).  Motorul vieții în această școală de gândire este „lupta pentru superioritate.” Expresia „complex de inferioritate” vine din această abordare, care încorporează o bună măsură din filozofia lui Nietzsche. A treia școală, cea logoterapeutică formulată de Frankl, se bazează pe principiul semnificației vieții (the will to meaning).  Logotherapy vine de la grecescul logos = semnificație (meaning).

După Frankl, slujba terapeutului nu este similară cu ce a artistului care pictează un tablou potrivit viziunii sale artistice, pentru a-l face pe pacient să și-o asimileze.  Mai degrabă, sarcina lui este similară cu cea a chirurgului oftalmolog, care repară organul vederii.  Este sarcina pacientului să privească în jur, la ceea ce îi pune viața înainte, și să aleagă cum îi va da semnificație.  Logoterapistul nu este nici ideolog nici predicator, nici nu execută judecăți valorice asupra pacientului.  Nimeni nu poate crea semnificația vieții pentru altcineva.  Este sarcina dată fiecărei ființe umane să și-o croiască din circumstanțele date lui.  Omul nu are libertate absolută să dicteze circumstanțele vieții lui, dare are libertatea limitată să decidă ce face cu ele.

Un număr de tehnici tepeutice sunt descrise și exemplificate succint de autor.  După cum nu pot reda relatările lui despre lagărele de concentrare prin care a trecut, nu pot nici descrie aceste tehnici aici – aceasta este doar o invitație pentru cititori la citirea cărții.  Dar ca și creștin, nu pot să nu observ asemănarea dintre invitația lui de a ne descoperi vocația și a ne lua crucea, și invitația făcută de Hristos să-l urmăm pe drumul crucii.

Crucea lui Hristos este coborârea lui Dumnezeu în vârtejul abisului creat de scufundarea omenirii în neant, ca să o stăvilească.  El a coborât în părțile de mai de jos ale pământului, în Șheol, ca să ne dezlege legăturile morții și să desfințeze pierderea noastră în nimicnicie.  Scriptura spune că în toate lucrurile el a fost asemenea nouă, și de aceea poate fi Marele nostru Preot.  S-a născut ca prunc conceput te Duhul, a crescut fizic și în înțelepciune sub călăuzirea aceluiași Duh, pentru ca trăind în mijlocul nostru și în sânul Tatălui în același timp, să-și descifreze chemarea vieții pas cu pas, așa cum noi suntem chemați să o descifrăm pe a noastră.  El a fost cu totul om, supus acelorași condiții ca ultimul om.  Maturizându-se ca om, a descoperit vocația întrupării, și măcar că avea chipul lui Dumnezeu, s-a dezbrăcat de sine și s-a smerit până la moarte pe cruce.  Când a știut că a sosit ceasul, și-a îndreptat fața hotărât spre Ierusalim, și trecând prin Ghetsimani, a consumat cupa până la ultima picătură.

Una din cele mai profunde Scripturi pentru mine este aceea care spune că suferințele lui Hristos sunt incomplete.  Fiecare din noi suntem chemați să ne unim cu el în a ridica pe fiecare semen al nostru din neant și a da semnificație momentului pe care îl trăim.  Astfel, dacă voiește cineva să meargă după El, trebuie să-și ia crucea în fiecare zi, și să-l urmeze. 

Dumitru Stăniloae spune că lumea este un dar al lui Dumnezeu pentru om (The Victory of the Cross. SLG Press, 1970; Fairacres Publication 16).  Dar adesea, noi ne concentrăm asupra darului în sine fără a considera că rostul acestuia este să țintească spre dăruitor.  Astfel, spune Stăniloae, crucea face lumea transparentă, ca să-L vedem pe Dăruitor dincolo de ea. Nici un om nu suferă cu totul inocent ca și Hristos, dar există și o măsură de suferință nedreaptă a celor drepți. În ea se poate găsi misterul adevăratei iubiri, când nu înțelegem pe cel iubit, dar îi răspundem în dragoste.  Lumea este un dar de la Dumnezeu pe care noi punem fiecare crucea noastră, și-l dăruim astfel, transformat, înapoi lui Dumnezeu.

Întorcându-mă la Frankl, acesta face referire la o afirmație a lui Freud, că dacă un număr mare de oameni cât mai diferiți ar fi supuși înfometării în grup, aceasta i-ar reduce pe toți la un numitor comun, ștergând diferențele dintre ei, devenind toți animați de aceleași impulsuri.  Dar ceea ce a văzut în lagărele de concentrare, spune el, a demonstrat că nu este așa.  Descoperirea sa prin această experiență a fost că suferința ia masca de pe sufletul omului, și astfel sufletul lui devine expus cu totul, în modul cel mai dezumanizant.  Însă prin toate aceste condiții, diferențele dintre oameni nu se șterg ci se scot în evidență și mai mult.  Aceasta, pentru că oricât de oribile și opresive ar fi condițiile în care se găsește omul, în centrul ființei lui rămâne întotdeauna un dram de libertate și demnitate pe care nu i-l poate nimeni, nici cei ce au putere absolută asupra trupului lui. Ce fel de alegeri facem cu acea fărâmă de libertate determină ce suntem.  În lagăr, așadar, printre suferinzi, au fost două feluri de oameni: dezgustători (porci) și sfinți.  Sfinții, puțini la număr, sunt cei ce umanizează rasa umană.  Aceasta se aplică nu numai experienței din lagărul nazist ci oricărei situații în viață.  Și astfel, și-a format crezul terapeutic (pp 156-7):

Nu se poate concepe nimic care să-l poată condiționa pe un om în așa măsură încât să nu îi lase cel puțin o fărâmitură de libertate.  O astfel de fărâmitură de libertate, oricât de limitată, îi rămâne chiar în stare nevrotică sau psihopată.  Fără îndoială, centrul cel mai profund al ființei lui nici nu este atins de psihoză.

Un individ în stare de psihoză incurabilă poate să-și fi pierdut utilitatea dar îi rămâne demnitatea specifică ființei umane. Acesta este crezul meu psihiatric.  Fără el, nu s-ar merita să practic psihiatria.  La ce aș face-o?  Doar de dragul unei mașinării a creierului care nu poate fi reparată?  Dacă un pacient nu este în mod definitiv mult mai mult, eutanasia ar fi justificată…

O ființă umană nu este un obiect în mijlocul altor obiecte; obiectele se determină unele pe altele. Dar omul, în mod fundamental, se auto-determină.  Ceea ce devine – în limitele darurilor care i s-au încredințat și a mediului în care se găsește – este ceea ce face el însuși din sine.  În lagărele de concentrare, de exemplu, în acest laborator viu și pe acest teren de testare, am privit și am văzut pe unii din camarazii noștri comportându-se ca porcii în timp ce alții s-au comportat ca sfinți.  Omul are amândouă aceste potențialități în sine; pe care o actualizează depinde de decizia lui, nu de condițiile înconjurătoare…

Până la urmă omul este ființa care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz; dar tot omul este și ființa care a pășit în acele camere cu capul sus, cu rugăciunea Tatăl Nostru sau Șhema Israel pe buzele lui.

Referința la Șhema Israel din Deuteronom are semnificație deosebită pentru Frankl.  La un moment dat a povestit ceea ce poate a fost cea mai semnificativă întâmplare din toată experiența.  La intrare în lagăr, după ce a fost cu totul dezgolit și deratizat, i s-au luat hainele și a fost forțat să ia hainele unuia care tocmai fusese trimis la gazare.  În buzunar, a găsit un bilețel cu Shema Israel.

… Săptămâna viitoare avem la Fuller simpozionul anual de integrare a teologiei cu psihologia. Tema: „Schizofrenia și dezvoltarea (flourishing) ființei umane.”  Printre invitați, Dr. John Nash, cel ce a inspirat filmul A Beautiful Mind (cu o seară de screening a filmului).

Așa a numit Daniel Brânzei educația primită în seminar.  Educație prin reacție.  Despre ce a fost și ce nu a fost acolo este destul de greu de vorbit… Mai ales în condițiile în care ne-am obișnuit să judecăm lucrurile pe scurtătură și să împărțim lumea în două clase: buni și răi, compromiși și necompromiși, fundamentaliști și liberali, sau orice alte categorii opuse preferăm. Sau în condițiile în care spunerea lucrurilor cum le vezi este ușor luată ca lipsă de respect pentru niște oameni pe care îi prețuiești. Măcar Eminescu avea două categorii în aceeași rână: smintiți și mișei… „cum nu vii tu Țepeș doamne…. ”

Privind în retrospectivă la vremurile comuniste Dr. Ioan Bunaciu de asemenea avea două categorii pentru liderii baptiști din vremea respectivă: câini și măgari. Unii să ducă povoara, spunea dânsul, alții să latre. Când am citit prima dată în una din cărțile dânsului această interpretare a istoriei baptiștilor sub comunism, am râs de m-am prăpădit. Cu lacrimi. Râsul era de hâtra filozofie a istoriei. Lacrimile din alt motiv. Am urmărit însă interviul lui Daniel Brânzei dat anul trecut la congres (clipul alăturat, min 16 ff.), și mi-a trezit unele amintiri. „Școala teologică pe care am făcut-o eu la București a fost, cu eufemism vorbind, la piciorul broaștei…. La seminar noi am învățat cam cum nu trebuie să fim…”

Cincisprezece ani mai târziu, pe vremea noastă, prestigiul seminarului era o chestie foarte serioasă. Mai marii noștri mergeau în tot felul de călătorii prin țări străine, dacă aveam școală și lipseau de la ore, dacă nu aveam, iar noi trebuia să stăm în școală inclusiv în week-end, să învățăm. „Să ridicăm prestigiul seminarului” – ni se spunea. Ei ridicau prestigiul prin țări străine, demonstrând că este libertate în Romania, că avem chiar patru studenți la doi ani de zile, noi trebuia să stăm în cameră și să tocim. Gurile rele zic că noi trebuia să nu plecăm prea mult în week-end pentru că cei de la Departament îi presau pe profesori, ca să nu ne lase să facem activități cu tinerii prin biserici.

Nu știu care este adevărul despre plecatul în week-end acasă, dar eu odată am fost atât de hotărât să ridic prestigiul seminarului că m-am dus acasă în ciuda poruncii. „Mă duc acasă să aduc cricul, să ridic prestigiul” – am zis eu jubilând, zicere care a rămas ca un fel de zicală între colegi pentru o vreme. Destul că am sfârșit-o în consiliul profesoral, să mi se scadă nota la purtare. Noroc că președinte la Uniune era Traian Grec, care avea un dar de a amalgama lucrurile că nu mai pricepeai nimic, și astfel, nici până în ziua de azi nu știu cum am scăpat nearticulat. Oricum, era hilar pe undeva. Însurat, cu o fetiță pe care am lăsat-o acasă de la două luni ca să merg la seminar, și căutând cu tot dinadinsul să îngrijesc și de familie pe lângă „prestigiul seminarului,” numai problema notelor la purtare mai lipsea. Așa da teologi!

Adevărul este că mergând la seminar, am știut într-o oarecare măsură în ce ne băgăm. Eu, cel puțin, am știut. Locuind în mijlocul satului pe când eram copil, și pentru că biserica baptistă era pe grădina noastră, cam toți predicatorii, seminariștii, misionarii, grupurile de tineri, etc., care au trecut prin zonă au trecut și prin casa noastră.  Le știam și pe cele bune și pe cele rele. Vrei nu vrei, copiii aud. În plus, am mai prins câte ceva și trăgând cu urechea la poveștile părinților despre cum l-au ascuns pe păstorul  Ioan Vădan în fânul din șură, când a venit să facă botez la râu, și s-a dus tata la miliție în locul lui. Om neînvățat dar respectat în sat.  Rațiunea era că o să le fie milă să se poarte rău cu el, că n-o să lase opt copii pe drumuri. Și baptiștii aveau familii mari pe vremea aceea, nu numai penticostalii .

Dar copil fiind, impresia cea mai nefericită despre seminar mi-a lăsat-o un seminarist care în practică fiind, a predicat la noi în sat. M-a impresionat printr-o chestiune banală. Banală, pentru că ne-a vorbit în predică despre „banale,” numai ca venind acasă noi, copiii jucăuși și neiertători, să nu mai încetăm chicotind la faptul că un om cu școală de la București nu știe că se zice banane, nu banale! Probabil nu văzuse nici una în viața lui. Habar n-am câți ani aveam, poate vre-o șapte-opt, dar în memorie mi s-a întipărit imaginea păstorului baptist cu costum și cravată de culoare închisă, cu geantă diplomat, care nu știe că banane și banale nu-s același lucru.

De atunci, întotdeauna am avut aversiune față de gențile diplomat și de cravate. Mai târziu, unui coleg de seminar care era nedespărțit de geanta respectivă, i-am spus odată udându-mă glumeț la el: „mă, tu nu ai destulă școală pentru așa geantă!” Cu cravata era să o pățesc mai rău. M-am dus la clasă fără ea, și profesorul care nu putea suferi așa ceva, m-a scos afară, să merg și să mi-o aduc de la dormitor. Sub privirea lui stupefiată, am trântit creionul de masă și am ieșit… Probabil când am sfârșit-o în consiliul profesoral a fost nu doar dintr-un singur motiv ci pentru că se încărcase carul cu astfel de gesturi… Mai târziu, când am ajuns la seminar în America, profesorii veneau la costum și la cravată, studenții la blugi, pantaloni scurți și șlapi. Profesorii europeni veneau cu cravată papion. Studenții… visau să se califice să poarte papion.

Am știut în ce mă bag când am mers la seminar. Dar numai într-o anumită măsură. Curând aveam să aflu, în primul rând de la Daniela, că acolo se petrece ceva la ce nu mă așteptam, nici nu prea pricepeam. Îmi formasem un tipar de comportare psihologică ciudată. Mă întorceam acasă în vacanță întotdeauna terminat și fisurat psihic, mă refăceam și mergeam proaspăt înapoi la București, la terminarea vacanței, numai ca să mă întorc de acolo data următoare din nou într-o stare labilă. Când am citit pe undeva pe blogul lui Alex că unele boli i-au trecut ireversibil la o bucată de vreme după plecarea de la școala de teologie de la Oradea, cu siguranță m-am putut raporta la situație.

Colin Brown

Pentru mine, teologia academică a început mult mai târziu, prea târziu să mai apuc să devin teolog academic adevărat, sau unul care contează. Nu știu exact când, dar suspectez că a început pe undeva prin cursul de Teologie Sistematică cu Colin Brown. Îmi cumpărasem de-acum și eu blugi originali din America, dar nu cred că asta a fost cauza. Teologia se poate face și în ițari, iar blugi se găseau pe sub mână și în Romania. Sau dacă nu blugi, cel puțin genți diplomatice. Zic că a început atunci cam după ce vestitul Colin Brown ne-a ținut prelegerea despre justificarea botezului copiilor mici. El fiind Anglican, eu Baptist după partida cea mai îngustă, mi-am dat seama că dacă pot purta blugi în clasa lui fără să-l șifonez, pot să-i demolez și teologia botezului și să-i trec clasa. Zis și făcut! Am petrecut o bucată bună de vreme în bibliotecă, și am scris o lucrare cât am putut de documentată și convingătoare. Nu l-am convertit! În schimb, mi-a dat un A. Nu pentru convingerile personale ci pentru calitatea lucrării. Eram liber!

Dacă a început sau nu teologia atunci pentru mine, cert mi-a fost că s-a consolidat după câțiva ani, când Colin a devenit mentorul meu în proiectul de doctorat. Ca tot englezul cu clasă, avea omul hobby-ul lui. Grădinărea.  Acum este pensionar și sănătatea nu-i mai permite.  Îi plăceau mai ales trandafirii. Într-o sâmbătă, a venit la noi acasă cu găleata plină cu sculele necesare, cu îngrășământ, și vre-o douăsprezece butci de trandafiri. Eram stânjenit privindu-l în genunchi, cu mâinile în humus în fața casei mele, explicându-mi cum se plantează trandafirii. Umilit, m-am întrebat cine este profesorul, cine este teologul, cine este studentul… Am încercat și mai încerc uneori să îmi imaginez unii profesori de teologie pedanți din trecut în aceeași poziție. Nu că nu s-ar fi plantat trandafiri și în Romania, crescut albine, construit case, sau mai știu eu ce. Dar cine în grădina cui trebuia să fie în genunchi lucrând pământul? Confuz, mi-am dat seama că a întors Dumnezeu mașina lumii cu susu-n jos. Și așa a început teologia .

1. Adăugarea la crez

Aceasta se referă la articolul despre Dumnezeu. Mărturisirea din 1925 conține un singur paragraf, relativ simplu și concis despre Dumnezeu, pe care îl traduc:

Există un singur Dumnezeu viu și adevărat, o Ființă inteligentă, spirituală, personală, Creatorul, Susținătorul și Stăpânul universului, infinit în sfințenie și în toate celelalte perfecțiuni, căruia se cuvine să-i dăm dragostea cea mai înaltă, închinarea și ascultarea. El ne este revelat ca Tată, Fiu și Duh Sfânt, fiecare cu atribute personale, dar fără divizare în natură, esență sau ființă.

Se poate observa că acest articol în mărturisirea din 2000 este mai extins, deci traduc din el doar partea relevantă:

Dumnezeu este infinit în sfințenie și în toate celelalte perfecțiuni. Dumnezeu este omnipotent (atotștiutor) și omniștient (atotcunoscător); cunoașterea desăvârșită a lui Dumnezeu se extinde asupra tuturor lucrurilor din trecut, prezent și viitor, inclusiv asupra deciziilor viitoare ale creaturilor Sale libere. Lui i se cuvine să-i dăm dragostea cea mai înaltă, închinarea și ascultarea.

2. Scopul adăugării

Această adăugare a fost făcută pentru a combate Open Theism (Teism Deschis?). Open Theism este un fel de reacție la o formă extremă de calvinism, care tinde să nege libertatea omului și să atribuie lui Dumnezeu în mod volițional tot ce se întâmplă în creație, inclusiv atrocitățile umane cele mai mari. Cei ce adoptă Open Theism afirmă că pentru a există o relație de dragoste adevărată între om și Dumnezeu, omul trebuie să aibă libertate deplină. Ca atare, cu privire la viitor, Dumnezeu nu cunoaște dinainte ce vor face agenții lui liberi (oamenii), și uneori Dumnezeu se răzgândește și nu mai face ceva ca răspuns la atitudinea oamenilor. Baza biblică pentru aceasta este găsită în unele texte/exemple biblice.

Un bun exemplu concret de teologii opuse pe această temă între baptiștii americani este comparația dintre cum au răspuns John Piper și Greg Boyd, doi păstori cu renume în America, la colapsul podului din Minneapolis în 2007, care s-a soldat cu un număr de morți și alte nenorociri. Pe blogul lui, Pipper argumentează că Dumnezeu e autorul nenorocirii, ca un act al îndurării Lui, ca să îndrepte atenția oamenilor spre El. Pe blogul lui, Boyd critică poziția lui Pipper și argumentează că în general diavolul e autorul răului, și nu ar trebui să atribuim toate calamitățile faptului că Dumnezeu ar fi vindicativ. Nu intru în detalii, controversa e destul de cunoscută pe aici, mă întorc la oile noastre.

Amândoi, Pipper și Boyd fac parte din Baptist General Conference, nu din Southern Baptist Convention. Amândoi au fost profesori la Bethel Seminary. Amândoi păstoresc biserici mari și au influență considerabilă în SUA. Unii spun că dacă Pipper ar avea influența celor ce au modificat acest articol în Baptist Faith and Message, ar face schimbarea și la Baptist General Conference, și astfel, practic l-ar exclude pe Boyd din orice funcție în denominație (din biserică probabil nu – aceasta ar fi la latitudinea bisericii).

Un fost profesor la Southern Baptist (cu mai mult timp în urmă, la New Orleans Baptist Seminary) care a fost Open Theist (Boyd nu cred că este tocmai fericit cu acest termen) a fost Clarck Pinnock (1937-2010).

3. Opinie personală

Nu este scopul meu să discut în detaliu acest articol de credință, destul să afirm că nu sunt nici Calvinist, nici Open Theist. La școală, când am discutat acest curent teologic, am propus un concept personal, ne-lucrat teologic în detaliu, pe care l-am numit „creație deschisă” (open creation). Calvinismul extrem lasă impresia că Dumnezeu este crud, vindicativ, și poate conduce la fatalism și distrugerea râvnei evanghelizării pentru că afrimă că Dumnezeu a predestinat din start pe unii la iad, deci nu au nici o șansă reală la mântuire.  Cei ce au fost predestinați la mântuire de asemenea pot fi lăsați în pace, căci vor fi mântuiți oricum . Teismul deschis lasă impresia unui Dumnezeu capricios și neputincios față de anumite evenimente în creație. Nu cred că noi cunoaștem pe deplin modurile lui Dumnezeu de a lucra în creație și subiectul este prea complex pentru a-l discuta aici.

Este, totuși, scopul meu cu toată seria aceasta de postări să argumentez că o mărturisire de credință trebuie să conțină numai aspecte fundamentale cu privire la mântuire. Pentru mine nici Boyd nici Pipper nu sunt în afara credinței care mântuie, deci „cortul meu” denominațional, dacă aș putea să-l definesc singur, aș vrea să îi includă pe amândoi.

De asemenea este scopul meu să argumentez că noi nu avem nevoie să luăm elemente de acest fel din dezbaterile baptiștilor americani și să le facem elemente de crez și de divizare a baptiștilor români. Ce sens ar avea un astfel de articol de credință în mărturisirea de credință din Romania, unde nu sunt sigur că la nivel popular s-a auzit de Teism Deschis? De aceea am argumentat că nici Chicago Innerancy Statement nu trebuie făcută criteriu de epurare a celor ce predau în școlile baptiste românești doar pentru că SBC face acest lucru. Nici nu cred că trebuie în mod automat să ne aliniem orientărilor politico-religioase din SUA și astfel să ne rupe de Alianța Baptistă Europeană sau de Alianța Mondială Baptistă doar pentru că SBC face acest lucru. Cu tot respectul față de SBC pentru ce au făcut în istorie și fac pentru noi astăzi, cred că inclusiv teologic baptiștii români trebuie să își găsească vocea lor, să fie uniți și diverși atât cât îi călăuzește Hristos, ca principiu de credință în ei.

Un alt exemplu de falsificare al lui Hristos încă din vremurile biblice îl găsim în atenționarea făcută de Ioan privind cei ce neagă întruparea lui Hristos. Ideea Fiului lui Dumnezeu sau unui Mesia care suferă și moare a părut de necrezut de la bun început (Ioan 12:34), ca atare unii au început să nege venirea și suferința în trup a lui Hristos (1 Ioan 4:2, 2 Ioan 1:7), afirmând că crucea ar fi fost doar o iluzie. Această afirmație avea originea în ideea că materia în sine este rea, ca atare întruparea nu putea avea loc în sens real.

În timpul dezbaterilor teologice din timpul Părinților Bisericii (până la sec. v), când s-a formulat Crezul Niceea-Calcedon, care este practic crezul universal creștin, toate discuțiile teologice s-au purtat în primul rând în legătură cu identitatea lui Hristos. Creștinii, cu excepția unor ne-ortodocși, nu au afirmat un Dumnezeu diferit de Dumnezeul VT. Ei nu au formulat doctrina Treimii pentru că au dorit să creeze un nou concept despre divinitate, ci au afirmat că Dumnezeul lui Avram, Isaac și Iacov, Dumnezeul VT, Dumnezeul evreilor, s-a apropiat de noi în Hristos. Doctrina Trinității nu este altceva decât felul de a explica divinitatea sau/și mesianitatea lui Hristos în contextul gândirii grecești.

Cu cât un crez este mai concis, centrat în Hristos, cu atât este mai inclusiv, cuprinzând un cerc mai larg de credincioși. Crezul creștin este centrat în Hristos pentru că în ultimă instanță crezul este o expresie a experienței personale cu Hristos. Forța cuvântului în crez derivă din forța trăirii lui Hristos în viața personală. Cuvântul crezului fără această relație vitală cu Hristos este literă care omoară; cuvântul crezului ca o expresie a relației vii cu Hristos este Duh care dă viață. Acesta este motivul pentru care Baptist Faith and Message din 1925 intenționează să se restrângă la acele aspecte „care sunt condiție pentru mântuire,” adică pocăința și credința – un principiu care, deși afirmat în documentele ulterioare, în ultimă instanță este trădat.

Accentul pe aspectul esențial al unei relații vii cu Hristos, acceptând diversitate în elementele ne-esențiale a fost probabil unul din elementele fundamentale care a dus la creșterea numărului și unității baptiștilor în Europa în sec. xix. Baptiștii europeni prezintă o diversitate remarcabilă, știut fiind că rădăcinile lor se trag din multitudinea de grupări izvorâte din mișcarea pietistă coagulate sub cupola baptistă prin lucrarea misionară a baptiștilor ca J.G. Oncken, numit și „părintele baptiștilor europeni.” Ori, este știut că la un moment dat Oncken a fost poreclit „colectorul” pentru că mergea în diferite grupări de credincioși pietiști care se adunau prin case pentru studiu biblic, împărțea tractate, proclama, și convingea credincioșii să se unească în biserici baptiste. Un număr de menoniți, de exemplu, au devenit astfel baptiști, deși, până la urmă când menoniții au început să excludă din biserică pe cei ce fumau, Oncken a considerat că acesta era o impunere care interfera cu libertatea creștină (el însuși folosea tutun, obicei colectat în Anglia probabil, unde nici Spurgeon nu era mai prejos la acest capitol).

În timp, în diferite circumstanțe, crezul a primit și alte funcții. De exemplu, unele țări (în particular în Europa) cer unui cult, pentru a fi recunoscut prin lege, să prezinte crezul specific și un statut de funcționare. În particular, însă, în fragmentarea denominațională din al doilea mileniu, crezuri specifice au fost create de diferite grupări creștine, introducând în crez anumite aspecte specifice tiparului experienței lor creștine. La acest capitol ar trebui să ne întrebăm serios dacă nu cumva Duhul lui Dumnezeu lucrează după diferite tipare in viața oamenilor, și în ce măsură tiparul nostru este normativ. Acest aspect merită discuție separată, dar evidențiez că unul din aspectele remarcabile despre baptiștii americani a fost faptul că au reușit să păstreze unitate într-o diversitate remarcabilă, prin forma și funcția crezului promovate în prima jumătate a sec. xx. Cu introducerea unor elemente noi în crez între 1980-2000, acest succes a fost compromis (desigur, intenționat, de către autori). După mine, în acest moment cu baptiștii s-a petrecut ce s-a petrecut cu poporul Israel când au început să se plângă… „să fim și noi ca toate neamurile” (1 Sam 10:19-20, adică să fim și noi ca celelalte culte ).

Studiu de caz: Rolul crezului la Convenția Baptistă de Sud (SBC)

Acest comentariu se bazează pe comparația variantelor preambulului la trei afirmații de credință numite Baptist Faith and Message (Credința și mesajul baptist – voi folosi acronimul BFM) din 1925, 1963 și 2000 ale Convenției Baptiste de Sud din SUA. Pentru a înțelege schimbările introduse avem nevoie de puțin context. Aceste afirmații se găsesc AICI.

După Mullins, care a fost persoana cheie în formularea afirmației de credință din 1925, credința baptistă este bazată pe principiul că fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu și este competent și chemat răspundă pentru sine față de Dumnezeu. Orice circumstanțe exterioare ar folosi Dumnezeu pentru a-l confrunta pe om în viața lui (biserica, Scriptura, etc.), în ultimă instanță, un dialog sau o tranzacție de natură spirituală are loc între Dumnezeu și om. De natură spirituală pentru că Dumnezeu este duh, și omul ca ființă completă este un suflet. Acesta este motivul pentru care baptiștii botează în biserică doar persoane care afirmă deschiderea ființei lor pentru Dumnezeu (botezul credinței).

Principiul unității în trupul lui Hristos, Biserica, este Isus Hristos. Unitatea într-un trup viu nu este o lege externă ci un principiu lăuntric. Biserica, afirmă Scripturile, este trupul lui Hristos. El este capul trupului, al Bisericii. Mullins s-a referit la această stare de lucruri ca la „monarhia absolută a lui Hristos.” Această afirmație este mai mult decât o metaforă. Este o realitate a dinamicii sufletești a fiecărui credincios. Aceasta înseamnă că Hristos activ în fiecare credincios este principiul care ține trupul împreună ca organism viu. După cum zice Scriptura:

Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. (1Co 12:12-14 CNS)

Pentru că bisericile baptiste se definesc pe baza acestui principiu, în înțelegere baptistă Biserica se constituie de la firul ierbii, de jos în sus, de acolo unde „doi sau trei” animați de Hristos se adună împreună în Numele lui Isus și se angajează unii cu alții și cu El să trăiască în Numele lui. Există anumite semne care definesc biserica, dar acestea nu sunt subiect de discuție acum. Pentru că Hristos este unul, nu există o astfel de biserică locală sănătoasă în izolare, sau fără o anumită deschidere ecumenică, căci l-ar diviza intenționat pe Hristos. Baptiștii știu că Hristos are un singur trup, Biserica sa compusă din oameni născuți din El, de pretutindeni. Din acest motiv, bisericile locale se asociază în diferite forme, după cum le permit condițiile istorice și sociale, și după cum ajung de acord unele cu altele (e.g. uniuni în țările europene, convenții / conferințe, etc. în USA).

Pentru că practic fiecare credincios este în această relație cu Dumnezeu, și în relație cu celelalte mădulare din trupul lui Hristos, o problemă delicată devine evidentă atunci când există o anumită diversitate de crez între credincioși. Cum funcționează crezul în acest caz? Istoria Baptiștilor de Sud (SBC) din USA ne învață câte ceva despre aceasta.

Pe timpul lui Mullins (pe timpul adoptării mărturisirii din 1925) SBC se confrunta cu trei controverse. Una din ele a fost focalizarea Calvinism – Arminianism. O a doua a fost așa numita controversă landmakistă, între cei ce susțineau că baptiștii se trag din vremurile NT și pot fi trasați în istorie prin diferite grupuri dizidente cum ar fi montaniștii, donatiștii, și alții, la vremurile prezente. O astfel de potențială interpretare mai era prezentată la seminarul din București la cursul de istorie a baptiștilor de avocatul Pavel Bărbătei, spre sfârșitul anilor 1980, deși academic vorbind, poziția nu are nici o tracțiune. În SUA, predecesorul lui Mullins ca președinte de seminar a publicat prin 1896 o carte arătând că baptiștii se trasează istoric până la anii 1600. Cartea aceasta a dus la demisia lui ca președinte, Mullins a fost cel ce i-a luat locul. O a treia controversă cu care s-au confruntat baptiștii în acele timpuri a fost controversa dintre moderniști și fundamentaliști. Se poate face o afirmație de credință care să țină toate aceste facțiuni împreună?

Principiul aplicat de Mullins în acest caz a fost să afirme că crezurile / mărturisirile de credință se formulează în biserici locale, adunate de Hristos împreună, ca o expresie a spiritualității lor. La nivel de convenție, se pot face dezbateri, se pot indica direcții, și se pot scrie afirmații cu caracter general, dar ele ar trebui să restrânse și să cuprindă numai acele aspecte care sunt absolut esențiale. Astfel s-au născut afirmațiile de credință numite Baptist Faith and Message (BFM), care în esență preiau o mărturisire de credință populară anterior.  În privința acestei metodologii însă, se poate observa în timp a anumită evoluție între cele trei BFM menționate mai sus. Reamintesc că în această postare nu mă ocup atât de mult de conținutul în sine al afirmațiilor de credință cât de rolul sau funcția lor. Observații despre conținut, pe viitor.

Baptist Faith and Message, 1925:

1. Ce sunt BFM: O expresie a unității baptiștilor, reprezentând „un consens de opinie.”
2. Ce NU sunt BFM: „mărturisiri de credință finale și infailibile.” Fiecare grup de baptiști este liber să formuleze mărturisirea lor, singura autoritate de credință și practică pentru baptiști fiind Scripturile.
3. Ce conțin BFM: Nu detalii sau aspecte ne-esențiale, ci „acele articole de credință creștină care sunt cu siguranță condiții pentru mântuire revelate în Noul Testament.” Acestea sunt identificate de regulă ca fiind „pocăința în fața lui Dumnezeu și credința în Isus Hristos ca Mântuitor și Domn.” Să remarc că acestea sunt minimul de mărturisire de credință pentru a fi botezat.
4. Ce rol/funcție au BFM: Nicidecum instrumente coercitive ci „călăuziri” în interpretarea Scripturilor, fără autoritate asupra conștiinței.

Baptist Faith and Message, 1963:

După părerea mea, o citire comparativă a mărturisirii din 1963 față de cea din 1925 nu prezintă schimbări semnificative în aproape toate cele patru aspecte anterioare. Există totuși o nuanțare de funcție sau rol a BFM. BFM continuă să rămână „călăuziri” în interpretarea Scripturilor, fără autoritate asupra conștiinței dar se adaugă un accent pe faptul că BFM au scopul „de a prezenta anumite învățături” specific baptiste. Se face afirmația că nu se intenționează să se adauge nimic la punctul 3 – la ceea ce este esențial pentru mântuire.

Baptist Faith and Message, 2000:

În acest document există un salt semnificativ de la conținutul și rolul mărturisirii de credință din 1925. Fiind preocupat cu precădere de rolul afirmațiilor BFM, remarc că diferite persoane văd că adăugirile la rolul și funcția mărturisirii creează contradicții în BFM. Două aspecte majore care au creat controversă sun faptul că BFM devin:

• - Mărturie față de lume
• - Instrumente de verificare doctrinară (n.t. instruments of doctrinal accountability).

Contradicțiile în această variantă provin din faptul că pe de o parte se reafirmă principiile tradiționale baptiste cu privire la libertatea de a scrie crezuri, că crezurile la baptiști nu forțează conștiința, și chiar, se adaugă, „nu sunt intenționate să limiteze libertatea de gândire și investigare în alte domenii ale vieții.” Pe de altă parte, fiecare persoană este „verificată” doctrinar pe baza BFM. Ca să folosim gluma comunistă, poți gândi cum vrei, dar să nu vorbești . Adăugarea de funcție la BFM are un efect cumulat în conjuncție cu schimbările de conținut lamărturisirea de credință. Anumite schimbări de conținut au fost făcute în mod expres să elimine din părtășia baptistă persoane cu anumite convingeri doctrinare despre care mulți se întreabă dacă într-adevăr sunt condiții esențiale pentru mântuire.

Concluzie

La baptiști, idealul spiritual și teologic este că unitatea în trupul lui Hristos este creată prin principiul de viață spirituală al prezenței lui Hristos în fiecare credincios. Cortul baptiștilor de sud din SUA a fost destul de larg și unitatea și libertatea lor a fost păstrată prin încredere în Hristos. Liderii, prin convenție, etc. dau un semnal, călăuzesc, și turma urmează. Aceasta i-a ținut pe baptiștii de sud împreună în 1925.

În timp, unele forțe interne în convenție au dorit o triere a acesteia, sau o impunere prin alte mijloace decât principiul unității spirituale create de Hristos ca principiu de viață. Au realizat această triere prin două mișcări. Prima, a fost să transforme funcția BFM. BFM nu mai este simplu o expresie a unității baptiștilor ci un instrument de luptă cultural-socială (mărturie față de lume) și un instrument de triere a instituțiilor baptiste. A doua mișcare a fost să se adauge anumite aspecte la elementele fundamentale de crez (extindere a crezului). Întrucât se declară de la început că BFM se restrânge la condițiile esențiale pentru mântuire adăugarea unor elemente la crez, în efect, face ca elementele adăugate să fie declarate condiții pentru mântuire. Sper să abordez și aspecte de conținut la un moment dat, dar scopul meu aici a fost să mă ocup de prima mișcare.

Trebuie să afirm din nou că nu sunt adeptul abandonării crezurilor sau a mărturisirilor de credință. La cei ce practică botezul credinței (la baptiști) nu există creștin adevărat fără crez. O persoană fără crez este o persoană fără coloană vertebrală, în colaps continuu. Dar de asemenea sunt convins că un crez impus din afară nu este altceva decât un schelet fără carne și viață, respingător, și nu va crea unitate prin har niciodată. Între aceste extreme, în Hristos există o cale mult mai bună! SBC a căutat și a găsit calea proprie prin problemele cu care s-a confruntat. Problemele și metodele lor nu trebuie transplantate între baptiștii români. Sunt convins că există o cale mult mai bună în Hristos, și baptiștii români trebuie să o caute pe aceasta.

Ortodoxia limitelor prin crez

Avem sau nu avem crezuri la baptiști?  Aceasta este problema.  Adică este ortodox (în sensul de drept, corect, justificat) să avem crezuri prin care stabilim limite sau funcționăm doar cu principiul general „crezul nostru este Biblia.”

Să evidențiez mai întâi ceea ce un cititor atent ca tine a observat deja ! Și anume, folosesc crez și mărturisire de credință în mod interschimbabil. Cuvintele probabil pot fi folosite și oarecum diferit, dacă fiecare cuvânt e definit ca să i se dea o înțelegere mai îngustă și o funcție mai specifică. Sensul în care le folosesc aici „crez” și „mărturisire de credință” este sinonim.

Desigur, baptiștii au crezuri. Ba chiar, baptiștii declară că nu există creștini fără crez. A fi baptist înseamnă a avea un crez, când încetezi să ai unul, încetezi să fii baptist (sau/și creștin?). Una din trăsăturile fundamentale a baptiștilor, de la care își trag și numele, este botezul credinței, sau botezul ca expresie a credinței în Hristos. Desigur, a crede în Hristos, după Scripturi, este un act complex (dar nu complicat), care are de-a face cu dimensiunile cele mai profunde ale ființei noastre. Ioan 1:12 echivalează a crede în Hristos cu a-l primi pe Hristos. Dar nu există cu adevărat primire a lui Hristos fără mărturisirea lui.

Poate cea mai bună ilustrație a conexiunii credință – crez (mărturisire de credință) este în Romani 10:

Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine.”

Sunt impresionat de felul în care atacă Pavel aici problema dintr-amândouă direcțiile simultan. Începe cu mărturisirea cu gura și se duce la credința din inimă numai ca în aceeași suflare să se întoarcă de la credința din inimă care duce la mărturisirea cu gura ca să ajungi la mântuire. Nici nu ești sigur ce vine mai întâi pentru că poate nici nu există un „mai întâi;” nu este nici o distanță între inimă și gură (la îndoielnici, fățarnici și mincinoși există ). Un lucru este sigur, nimeni nu poate declara că Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt (1 Cor 12:3), așa se face că cine crede în inimă și exercită un crez este născut din nou, de sus, mântuit! Dar să clarific, exercitarea de crez aici nu este ceva făcut aiurea, la o bere la Capșa, ci formal, în biserică, și există un singur loc unde se face acest lucru – în apa botezului. La baptiști, mărturisirea de crez se face în primul rând în apa botezului.  De aceea și zice Scriptura că „cine va crede și se va boteza va fi mântuit.”  Cam cum s-a făcut la început (Fapte 8):

Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a propovăduit pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.”  Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen.

Ca o paranteză, unii baptiști care rup legătura dintre inimă și mărturisirea prin botez, afirmând doar credința în inimă ca esențială, se îndreaptă vertiginos către erezie. Și tot așa și cei ce vin din direcție opusă și rup această legătură și spun că actul botezului în sine efectuează nașterea din nou, se îndreaptă spre erezie.  Nici nu poate altcineva garanta pentru cineva care nu are facultatea de a crede.  Credința ortodoxă le ține împreună.

Baptiștii întotdeauna au avut crezuri prin simplul fapt că se botează pe baza unei exercitări de crez. Dar există o limită a limitelor, adică există o funcție specifică a crezurilor și o anumită extindere a lor. Despre conținut și funcție vom vorbi altă dată (exemplul de mai sus este relevant!), dar ideea principală este că e ortodox să avem limite prin crez. Nici nu se poate, nici nu existăm altfel.  Ba chiar afirm că există un crez absolut minim (ca cel din textul biblic de mai sus), fără care nu suntem creștini.

Menționez totuși, că crezul sau mărturisirea de credință nu este singurul fel în care se trasează limitele la baptiști. Există, cred, cel puțin două alte forme de trasare a limitelor care sunt biblice și ortodoxe (în sensul de drepte, acceptabile, justificate): prin trăire (1 Cor 5:9-11) și prin părtășie, în particular părtășia episcopală (Gal 1 18-19 și 2:2). Acestea lucrează în conjuncție cu crezul și fiecare are extinderea și rolul lor. Despre acestea, pe viitor, pe moment sugerez să citești din nou introducerea la Convingeri Baptiste – crezul lui Mullins, accesibilă pe această pagină. Deși eu însumi am tradus-o și citit-o de mai multe ori, în lumina celor de mai sus am recitit unele aspecte din ea și mi s-au părut mult mai relevante. Mullins încearcă să definească cum funcționează crezurile nu doar pentru o biserică sau denominațiune ci și pentru relațiile între biserici și denominațiuni. Iată câteva accente din textul lui:

După cum un cristal se formează ca rezultat al unei legi naturale, tot astfel și un crez se formează ca rezultat al unei legi spirituale.

Toate crezurile mărețe care au influențat în mod semnificativ viața oamenilor au fost create în perioade de manifestare puternică a energiei religioase și au fost rezultatul unei experiențe religioase profunde. Ele sunt ca lava care țâșnește dintr-un vulcan fierbinte. O putere lăuntrică le fac să erupă. În timp, lava se răcește, iar crezul tinde să devină înghețat și formal.

Crezurile sunt folositoare doar atât timp cât sunt o expresie normală a vieții, și sunt folosite ca mijloace de propagare a vieții. Nu este deloc un act religios sau spiritual să susții un crez doar ca adevăr intelectual. În Noul Testament nu găsim așa ceva.

De câtva timp, mai precis, de când am tradus introducerea la mărturisirea de credință a lui Mullins, mi-am tot bătut capul cum să abordez subiectul inaugurat cu acest post, pe blog. Subiectul în sine m-a preocupat de mai mult timp, deși nu atât de mult formal cât lăuntric, pentru că funcționez într-un mediu care presupune o anumită deschidere ecumenică, căutând să-mi păstrez coerența lăuntrică mai întâi ca rob al lui Hristos, dar mai apoi și ca baptist convins .

Pe de o parte, nu vreau să stopez traducerea crezului lui Mullins prea mult la vre-o secțiune, prin prea multe detalii de comentariu, și de aceea am trecut la capitolele următoare fără a aborda acest subiect. Pe de altă parte, nu vreau doar să traduc masiv, și să nu comentez anumite aspecte relevante la subiect, pentru că nu sunt traducător. Dacă acesta ar fi obiectivul, aș traduce mărturisirea lui Mullins într-o zi sau două, și cu asta basta. Dar la fiecare aspect din mărturisire există controverse contemporane cruciale asociate cu secțiune respectivă, și ar fi păcat să trec peste ele în viteză, unele fiind destul de complexe. Nici nu cred că o voi fi în stare degrabă să lucrez mai mult la acest subiect, deci îl lansez așa cum este. Subiectul are de-a face oarecum cu identitatea confesională baptistă, dar și cu atitudinea față de alte confesiuni.

Desigur, toate confesiunile au un spațiu mai îngust sau mai larg de manevră teologică, dar prin reacția lor tradițională față de crezuri, baptiștii au această problemă scrisă în însuși DNA-ul lor. Se ridică deci problema ortodoxiei limitelor, tipic asociată cu rolul crezurilor: în ce măsură este ortodox să folosim sau să impunem crezuri unii asupra altora, și dacă crezurile au un rol minor, sau sunt ne-necesare, cum zic unii, care sunt limitele ortodoxiei și cum le stabilim?

În particular în momente de criză problema aceasta devine mai acută. Așa a fost pe vremea lui Mullins, când baptiștii erau pe punctul să se divizeze între cei de orientare liberală și cei pe care Mullins prefera să-i numească „literaliști” pentru că insistau pe interpretarea „literală” a Scripturii, dar erau numiți în uzanță comună (de cele mai multe ori peiorativ) fundamentaliști. Disensiuni mai erau și de altă natură, ca de exemplu între cei de orientare arminiană și cei de orientare calvinistă. Unii din aceștia din urmă erau atât de hotărâți încât se împotriveau misiunii, pentru că, vorba-ceea, fiecare merge unde este predestinat, deci de ce să mai evanghelizăm că numai încurcăm treburile lui Dumnezeu . Aceștia fuseseră porecliți baptiști „hardshell” (baptiști cu coajă tare? Baptiști în cochilie tare?). Probabil pe undeva prin estul Americii mai există și astăzi 3-4 biserici de acest fel.

Acesta este contextul în care Mullins a dat o oarecare atenție rolului crezurilor, și a încercat să găsească calea care păstrează unitatea în Trupul lui Hristos. Baptiștii în America s-au divizat odată masiv pe tema sclaviei negrilor. Baptiștii de sud (voi folosi acronimul SBC de aici. SBC=southern baptist convention) se puteau diviza acum din impactul cu modernitatea. Mullins a fost crucial în faptul că nu au făcut-o în 1925. A fost pace pentru o vreme, dar după 40 de ani frământările au reînceput și o divizare s-a produs în anii 1980 și 1990 (când am venit eu în America, dar nu cunoșteam dimensiunile problemei). Ca urmare a acestor frământări, Declarația ineranței de la Chicago a fost șiboletul care a funcționat ca instrument de epurare în instituțiile baptiste.

Ca atare, când Iosif Țon m-a întrebat dacă semnez Declarația ineranței de la Chicago, era bine ancorat în cerințele SBC pentru a finanța instituțiile lor. Toate aceste istorioare contează mai puțin, și fiecare din noi știm doar o parte a lucrurilor, deci să ne judecăm unii pe alții și cu dragoste, nu numai cu adevăr. Sau să nu ne judecăm pre mult, că are Cine să o facă. Ceea ce a rămas și contează este problema în sine. Ea reiese la suprafață uneori în momente neașteptate.

În context Românesc problema rolului mărturisirii de credință a reieșit la suprafață în cazul Iosif Țon și Străjerii. Când păstorii baptiști, care își pusese mâinile peste el cu mulți ani în urmă, le-au retras prin decizia Uniunii de a-i retrage ordinarea, întrebarea imediată a dânsului a fost ce articol din mărturisirea de credință baptistă a călcat. Ba chiar a afirmat că mărturisirea baptistă este deficitară și nu spune nimic despre Duhul Sfânt, decât redă versete Biblice.  Nu s-a gândit că baptiștii spun că n-au crezuri pentru că Biblia este crezul lor ? Sau că poate la baptiștii din Romania mărturisirea funcționează mai mult ca la Mullins decât ca la baptiști de sud după 1980?

SBC este un alt exemplu unde se poate vedea că nu numai crezul în sine a evoluat din 1925, ci și rolul lui. De aceea, o privire comparativă a crezurilor SBC din 1925, 1963 și 2000 va fi un alt exemplu de care mă voi folosi în discutarea subiectului, pentru că acestea sunt disponibile aici (păcat că numai în Engleză). Pentru că sunt în contextul familiei baptiste căreia îi aparțin, reiterez că în general nu sunt adeptul etichetelor, și în particular urăsc etichetarea ca armă de luptă ideologică religioasă (crearea și distrugerea omului de paie, etc.). De exemplu, unii operează cu etichetele „fundamentalist” vs. „moderat,” asociind adversarii cu tot ce e mai negru în fundamentalism, ei înșiși fiind „moderați” (nu liberali). Alții folosesc etichetele „conservativ” vs. „liberal,” folosind eticheta „liberal” ca armă de luptă, pe ei înșiși numindu-se „conservativi” ca să spele eticheta „fundamentalist” de cele rele. Rareori se pun în contradicție moderații cu conservativii!

În general, nu am probleme exprimând o opinie, dar mă tem că etichetând la grămadă, mai mult încurcăm decât ajutăm. Etichetarea osifică pozițiile, omoară dialogul, și tinde să facă șansa pocăinței aproape inexistentă. Legat de această observație, de asemenea remarc că nu cunosc destul de bine istoria baptiștilor de sud, persoane implicate și diferite poziții, ca să îmi dau seama de unele nuanțe, deci personal, prefer să operez cu conținutul ideilor, metodologii (despre unele din care am spus fără ezitare că sunt fundamentaliste, adică clădesc de pe fundament în sus), etc.. Fiind într-un mediu care nu prea are nimic de a face cu controversa denominațională baptistă din SUA, de-abia acum citesc mai îndeaproape unele documente (dacă tot n-am avut nimic mai bun de făcut decât să mă apuc să blogez despre baptiști ). Astfel, am citit istoria procesului de divizare a SBC din perspectiva unuia dintre cei ce l-au inginerit, care este redată (pentru români în limba engleză ) în primul număr al revistei Prichoresis a Universității Emanuel aici ( Vezi articolul lui Dr. Paige Patterson din numărul 1.1). Am observat că Dr. Patterson folosește cu ușurință etichetarea, dar nu știu cine sunt cei etichetați. Nu am citit și o perspectivă opusă, încă; mă întreb dacă o fi undeva una tot atât de sumară. Mai mult, nu cunosc în detaliu unele probleme detaliate cu care s-au confruntat SBC în momentele în care aceste ajustări la Baptist Faith and Message au fost făcute, comentariile mele fiind mai mult pe baza lor.

Această postare este intenționată ca prima mai multe, poate trei. Prima este despre ortodoxia limitelor, a doua sper să fie despre limitele ortodoxiei, și apoi una sau mai multe postări pentru niște concluzii.  Doamne-ajută!

Un cântec care îmi place foarte mult în diferite interpretări, mai întâi, tradițional, cuvintele apar pe imagine:

Interpretare după sountrack-ul de la filmul Cold Mountain:

Interpretarea country a lui Johnny Cash:

Interpretare jazzy, Eva Cassidy:

Multe alte interpretări… închei cu aceasta:

Comunicatul de presă la Baptist World Alliance.

Doamne-ajută!  Pe când capătă mai multă viață și Alianța Evanghelică din Romania?