Stan, Lavinia, and Lucian Turcescu. Religion and politics in post-communist Romania. Oxford; New York: Oxford University Press, 2007.

Link to Google Preview

Cartea Laviniei Stan și a lui Lucian Turcescu distilează numeroși ani de muncă, cu călătorii în România pentru cercetare și interviuri, într-o încercare reușită de a da o privire de ansamblu asupra dinamicii relației dintre religie și politică în Romania de după 1989. A fost publicată în 2007, și deși o avem în biblioteca școlii, nu am avut timp să pun mâna pe ea până acum două zile. N-am lăsat-o din mână până am terminat-o, în ziua următoare. Când am început să scriu aceste rânduri am aflat că este publicată și în limba Română la editura Curtea Veche.

Este o carte academică cu notă dominantă de știință politică, proptită, după cum o cere subiectul, de un teolog. Dr. Lavinia Stan predă ştiinţe politice la Universitatea „St. Francis Xavier“ din Canada fiind şi directoare a Centrului de Studii Postcomuniste din această instituție. Dr. Lucian Turcescu este șeful Departamentului de Teologie al Universității Concordia din Montreal. Autorii s-au calificat să scrie pe subiect atât prin faptul că și-au făcut botezul focului sub supravegherea securității în Romnânia pe vremea comunismului (Lavinia a avut casa populată cu microfoane de securitate), cât și prin traiectoria academică urmată de autori.

Proiectul este ambițios și extrem de necesar, dată fiind complexitatea și nevoia unei abordări academice a subiectului, și tratează următoarele teme:

  • - Modele ale relației biserică-stat care ar putea asigura o democrație autentică.
  • - Religie și naționalism.
  • - Confruntarea trecutui comunist de către biserică și reprezentanții ei.
  • - Relațiile dintre bisericile ortodoxă și greco-catolică.
  • - Educația religioasă în școli.
  • - Rolul religiei în conturarea unei politici a sexualității (poziția față de homosexuali, avort, contracepție, cloning, etică medicală).
  • - Implicațiile intrării României în UE.

Abordând subiectul cu precizie științifică, cartea taie și în stânga și în dreapta, fapt pentru care for fi probabil destule sutane negre și cravate cu semnul crucii sau al peștelui care nu îi vor iubi pe autori. Cred însă că oamenii cu scaun la cap le vor mulțumi, fie pentru că își dau seama că adevărata Biserică a lui Hristos este stâlpul adevărului care trebuie să iasă la suprafață, fie pentru că în aspectele în care nu sunt de acord cu autorii vor avea ocazia să propună o interpretare competitivă mai bună, dacă sunt în stare.

Un merit al lucrării este faptul că adoptă o abordare de perspectivă a subiectului, spre deosebire de abordarea tipică segmentată, din perspectiva unui grup religios sau altul (ceea ce se face mult mai ușor). Implicit, biserica ortodoxă are spațiul central, cu referințe pertinente la diferite denominațiuni numai ici și colo, după cum este cazul. În această privință am găsit cartea extrem de folositoare pentru că pune fiecare temă în perspectivă istorică, mergând înapoi în timp cât este necesar ca să se contextualizeze subiectul, după care se întoarce la contemporaneitate cu o perspectivă întregită.

Cum spuneam, este o carte de specialitate, și cum eu nu am nici o calificare în domeniul politicii sociale, și nu am citit prea mult în în acest domeniu nici ca laic, nu mă aventurez să fac o recenzie. Redau doar câteva chibzuieli neștiințifice de baptist de rând, pe marginea lecturii (doar la asta se specializează toți blogarii, nu? :) ).

Prin complexitatea ei fiecare temă dă de gândit, dar un aspect asupra căruia am chibzuit mai mult este cel al relației dintre biserică și stat. Autorii arată că modelul simfoniei practicat istoric de Biserica ortodoxă este inadecvat pentru situația prezentă. Așadar, în adoptarea legii cultelor în Romania diferite grupuri au propus diferite modele: modelul separării totale dintre biserică și stat ca în SUA; modelul bisericii predominante/înrădăcinate/tradiționale sau parțial predominante ca în Anglia, Norvegia, Suedia, Danemarca și Grecia (biserica și statul formează un parteneriat ca fiecare să susțină progresul celuilalt); modelul pluralist sau structural-pluralist, inspirat din literatura de specialitate. În final, autorii optează pentru un model de tolerare reciprocă („twin-toleration”), propus în literatura de specialitate de Albert Stepan (pentru o înțelegere mai bună a fiecărui model veizi acest articol).

Autorii arată că deși ar fi putut urma modelul Greciei, care asigură condițiile democrației, românii au ales să se îndrepte mai degrabă spre vest, fără a adopta integral nici un model, ci au împrumutat din modelul englez și cel german, realizând o sinteză specifică României.

Trebuie să recunosc, ca baptist, când m-am gândit că modelul Greciei ar fi putut fi considerat un model viabil de asigurare a democrației, mi s-a sburlit părul puțin! Deși, cred, cerința înscrierii religiei în actul de identitate în Grecia a fost anulată în 2001, totuși, cât de democratic ar fi dacă constituția ar decreta că numai un ortodox ar putea fi președintele României (nu că va fi vre-odată altfel, dar cerem dreptul măcar să visăm :) ), și ar trebui să depună jurământ în numele „Treimei Consubstanțiale și Indivizibile”? Sau dacă „prozelitizmul” s-ar pedepsi prin lege? Dar ca să nu mai dau alte exemple, să citez doar prevederile din constituția Greciei despre Sfânta Scriptură! (secțiunea II articolul 3.3):

Textul Sfintei Scripturi se va menține nealterat. Traducerea oficială a textului în orice altă formă a limbajului, fără sancționarea anterioară a Bisericii Autocefale a Greciei și a Marii Biserici a lui Hristos din Constantinopol este interzisă.

Deci, eu zic că românii au avut minte că nu s-a orientat spre Grecia ca model, ci spre Anglia și Germania. Totuși, aș menționa că istoric vorbind, atât Anglia cât și Germania, ca țări în care statul și biserica sunt într-un fel de măritiș, au vărsat destul de mult sânge baptist ca să dobândească instinctul democratic prezent. Și asta nu numai din partea catolicilor ci într-o bună măsură din partea presbiterienilor și a luteranilor. De aceea cei persecutați au fugit peste ocean și au încercat să facă din America o țară cu adevărat liberă. Deci, când înainte de tragedia comunistă în Romania unii preoți ortodocși și greco-catolici se foloseau de puterea de stat ca să-i persecute pe evanghelici, ei au călcat într-o anumită măsură și pe unele urme ale Reformei Magisteriale.

Nici măcar în privința încercării de a asocia patriotismul cu ortodoxia ortodocșii nu sunt originali. De exemplu, magtistrații luternani din Hamburg, când n-au mai prididit cu insistența lui Oncken de a predica evanghelia, s-au ofierit să-i plătească cheltuielile de călătorie numai să plece în America și să nu se mai întoarcă, dar el a refuzat pentru că avea o chemare față de neamul lui.

În generația părinților mei, când luptau pentru recunoașterea dreptului de a exista ca baptiști în Romania, unul din argumentele lor a fost că ei își iubesc țara pentru că unii din ei au luptat pe front și au vărsat sânge pentru Romania. Orice ar spune unii, Romania este mult mai frumoasă, mai puternică și mai dreaptă în diversitate decât în monocromie religioasă, cu toate riscurile diversității. Fără îndoială, Biserica Ortodoxă în Română are resurse suficiente să-și îndeplinească vocația divină față de neam fără brațul protector privilegiat al cezarului. Iar dacă nu le-ar avea, nici acest braț nu i le-ar dărui.

Citind cartea profesorilor Stan și Turcescu, trebuie să spun că nu m-am uitat doar peste gard, în ograda vecinilor ci și într-a noastră, întrebându-mă cât de baptiști au fost baptiștii pe vremea comunismului (temă de care cartea respectivă nu se ocupă)? De la obârșia lor, libertatea de conștiință și responsabilitatea fiecărui suflet față de Dumnezeu au fost trăsături majore ale crezului baptist. Să spicuiesc doar câteva rânduri din articolul XLVIII din Mărturisirea de credință din 1644 (Anglia). Merită, pentru că se pare că este primul act oficial al unui corp bisericesc care face din libertatea de conștiință un articol de crez:

…Noi recunoaștem regele și parlamentul ca fiind autoritatea civilă supremă a acestei împărății… Dar când este vorba despre felul cum ne închinăm lui Dumnezeu, este un singur dătător de lege… și acesta este Isus Hristos…. Astfel, este datoria magistratului să asigure libertatea conștiințelor oamenilor (Ecl 8:8), (care este cel mai delicat lucru în fiecare om, și cel mai prețios pentru ei, și fără care toate celelalte libertăți nici nu merită să fie numite, nici să se bucure de ele), și să protejeze conștiințele peste care are autoritate de orce rău, rană, opresiune, și molestare… După cum nu putem face nimic contrar înțelegerii și conștiinței noastre, tot așa nu putem să nu facem ceea ce ne cere conștiința noastră. Și dacă magistrații ne cer să facem altfel, ne supunem puterii lor fără împotrivire cum au făcut-o și sfinții dinaintea noastră.

Impresia mea este că de teama de suprimare totală a confesiunii, la venirea comunismului liderii baptiști au încercar o formulă de conviețuire, crezând că poate fi obținută. Înainte să-și dea seama, în fapt, regimul totalitar a ajuns să controleze viața cultului aproape total, cu împotriviri sporadice doar pe ici și colo. Singurele momente de care eu îmi dau seama că s-a protestat legând în mod intenționat libertatea de conștiință de însuși crezul baptist au fost vre-o două instanțe. Prima, a fost memoriul lui Iosif Țon urmat imediat de memoriul celor 50 de păstori baptiști (fără care memoriul singular al lui Iosif Țon nu cred că ar fi realizat mare lucru) din care citez:

Drepturile amintite mai sus cuprind de fapt practica noastră de când existăm în istorie, viața noastră ca Biserici, felul nostru de a fi. Le cerem deci pentru că fără ele suntem afectați în esența crezului nostru.

A doua instanță a fost când după Congresul baptist din 11-12 decembrie 1989, pastorul Taloș Vasile a depus la Consiliul de Stat (pe 13 decembrie) un alt memoriu (din partea congresului/cultului) în care se spunea:

Principiile credincioșilor baptiști au fost afirmate încă din anul 1612 de predicatorul baptist Thomas Helwys, care scria suveranului Angliei următoarele: „Maiestatea sa este un om muritor și nu este Dumnezeu și de aceea nu are putere peste sufletele nemuritoare ale supușior săi. Noi ne rugăm pentru maiestatea sa și vrem să nu aibă nici o suspiciune că am fi împotriva sa. Noi vrem să fim cetățeni loiali în cele pămîntesti. Religia omului este o problemăîntre el si Dumnezeu. Maiestatea sa nu va răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru sufletul nici unui om si el nu poate fi judecător în cele spirituale între Dumnezeu si om….” Consecvenți acestor convingeri baptiste, considerăm că orice altă împlinire a nevoilor umane, oricît ar fi de lăudabilă, nu este suficientă pentru fericirea supremă si pacea lăuntrică a omului dacă acesta nu trăieste potrivit propriilor sale convingeri despre lume si viață.

După 11 zile de la depunerea acestui memoriu la Departamentul de Stat Ceaușescu a fost executat. O fi ajuns la el să-l citească înainte de a se întâlni cu Făcătorul lui?

Desigur, au fost alte acțiuni extrem de seminificative inițiate de baptiști fie ca grup (e.g. ALRC) sau individual. Cele menționate aici fac o conexiune explicită între crezul baptist și libertatea de conștiință. Ele mă ajută să consider cât de baptiști am fost ca baptișit români sub comunism.